† Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor si Mitropolitul Moldovei
şi Bucovinei
Lumea de astăzi este denumită adesea „societate de consum“.
Cea mai mare zbatere a economiilor ţărilor dezvoltate, şi
nu numai ale lor, este orientată spre „pieţe de desfacere“.
Se caută cu disperare noi teritorii cu oameni care absorb
tot mai diversificatele produse ale tot mai numeroşilor
producători. Nimic nu rezistă în faţa avalanşei „căutătorilor
de comori“, numiţi „consumatori“. Izbucnesc războaie, se
destramă prietenii, iau naştere alianţe ciudate numai, şi
numai pentru a dobândi acele guri mereu nesătule care să
înghită fără saţ tot mai multe produse. Afirma, deunăzi,
cineva că în Japonia ar funcţiona un institut cu câteva
mii de angajaţi, destinat creării unor noi nevoi de consum
ale oamenilor.
Dacă acest nesomn al producătorilor ar conduce la ameliorarea
vieţii umane, s-ar justifica întrucâtva zbaterea lor. Dimpotrivă,
cu cât avansăm mai mult în civilizaţia denumită adesea „postmodernă“,
cu atât avem parte de mai mult stres, nemulţumire sufletească,
sinucideri etc. Înmulţirea închisorilor, a clinicilor de
psihiatrie, a cabinetelor de consiliere şi a celor asemenea
lor arată unde poate duce o lume dominată excesiv de nevoia
de consum.
Cu toate că, în general, se recunoaşte nocivitatea multora
dintre bunurile de consum către care alergăm cu atâta nesaţ,
trebuie să admitem şi faptul că, astăzi, viaţa obişnuită
a omului nu mai poate fi concepută fără ele. Telefonul mobil
sau televizorul, să amintim doar două obiecte omniprezente,
fac parte din viaţa de zi cu zi. Pe de o parte, se admite
nocivitatea multora dintre aceste bunuri, iar pe de altă
parte se recunoaşte imposibilitatea unei vieţi normale fără
ele. Răspunsul la această dilemă nu-l poate da, credem noi,
decât dimensiunea ascezei.
Părintele Ghelasie de la Mănăstirea Frăsinei (Dumnezeu
să-l odihnească în pace, că mult bine a făcut multora, în
pofida unor scrieri ale sale care se cer încă lămurite)
spunea că nevoia de icoană a omului contemporan se naşte
tocmai din omniprezenţa imaginilor televizate, tipărite
sau chiar reale, pe stradă, în care domină pornografia.
Nu fără motiv, lumea creştină occidentală, care nu are în
tradiţia ei adevărata icoană, cea bizantină, recurge tot
mai des la aceasta. În acelaşi sens, muzica bizantină constituie
un răspuns la zgomotul dezlănţuit al muzicii moderne de
tot felul care aduce atât dezechilibru sufletesc în viaţa
multora.
Icoana şi muzica bizantină constituie latura imagistică
şi sonoră a ascezei. Am amintit de acestea două căci, mi
se pare, prin ele omul se poate desprinde mai uşor de lumea
imaginilor şi zgomotelor provocatoare de mii de patimi şi
păcate.
Există, apoi, asceza ca post, rugăciune, filantropie, suferinţă.
La auzul acestor cuvinte, oamenii de astăzi, în majoritate,
întorc spatele. Doar filantropia, văzută ca asistenţă socială,
voluntariat şi luptă împotriva inegalităţilor este, în general,
acceptată. Din ceea ce-mi prisoseşte dau şi celui în nevoie.
E un lucru bun, dar nu face parte din asceză, din „banii
văduvei din Evanghelie“. Postul (ca purificare a omului
în întregul său psihosomatic), rugăciunea (ca depăşire a
egocentrismului prin legătura cu Dumnezeu) şi acceptarea
suferinţei (ca mijloc de exorcizare a răului din om şi din
lume) alcătuiesc taina ascezei, ca răspuns personal şi comunitar
la „consumismul“ contemporan.
Văzând situaţia în care se află societatea contemporană,
ne întrebăm cum de lumea nu dispare în hăul, în nefiinţa
din care a fost adusă la fiinţă. Prin mila lui Dumnezeu,
n-au dispărut din omenire cele „7.000 de suflete care nu
şi-au plecat genunchii în faţa lui Baal“ (III Regi 19, 18).
Sunt încă multe familii în România, şi în alte părţi, în
care tatăl, mama şi pruncii lor formează „biserica cea mică
de acasă“. Aici, postul, rugăciunea, milostenia, fidelitatea
conjugală etc. sunt realităţi fără de care nu se concepe
viaţa. Miile de tineri şi tinere care au luat drumul mănăstirii
constituie o altă cohortă a plăcuţilor lui Dumnezeu, prin
care se exorcizează puterea întunericului din lume. Există,
de asemenea, oameni de ştiinţă, politicieni, oameni de afaceri,
pentru care cercetarea ştiinţifică, puterea şi banul sunt
mijloace puse în slujba binelui comun, în slujba lui Dumnezeu.
Membrii familiilor creştine, vieţuitorii mănăstirilor şi
creştinii angajaţi în viaţa academică, politică sau economică
formează „aluatul care dospeşte toată frământătura“ (I Cor.
5, 6). Prin dimensiunea ascetică a vieţii lor, umanitatea
îşi găseşte echilibrul interior, iar „societatea de consum“
nu are forţa necesară de a domina totul în lumea de astăzi.
