Data de 1 septembrie marchează în Biserica Ortodoxă începutul
noului an bisericesc. Potrivit tradiţiei iudaice, acum se
socoteşte că a început Dumnezeu lucrarea de creare a lumii,
apoi, la această dată, Mântuitorul Iisus Hristos a intrat
în sinagogă, unde a citit textul proorociei lui Isaia, capitolul
61, 1-2, pecetluind începutul activităţii Sale de propovăduire
a Evangheliei. O ultimă semnificaţie legată de acest termen
derivă din faptul că de la 1 septembrie calculau romanii
anii indictionului. Din punct de vedere social, în vechime,
dar şi acum, anul avea alte repere. Erau cele două sărbători,
cea de primăvară, a Sfântului Mucenic Gheorghe, şi cea din
toamnă, a Sfântului Dimitrie. Aceste praznice, care se suprapuneau
peste anotimpurile în care încep şi se încheie muncile agricole,
aveau în vedere activitatea umană legată de cultivarea pământului.
Sfinţii Părinţi au rânduit ca în perioada toamnei să se
citească pericopele evanghelice cu bogatul nemilostiv, cu
bogatul căruia i-a rodit ţarina, cu tânărul bogat, pentru
a căuta să sensibilizeze pe cei avuţi, fiindcă se apropia
iarna şi pentru cei săraci era foarte greu.
Data de 1 septembrie, când noi prăznuim începutul anului
bisericesc, este legată de istoria mântuirii. Pe parcursul
unui an bisericesc se rezumă lucrarea de mântuire de la
creaţie şi până la sfârşitul lumii. Biserica Ortodoxă marchează
aceste lucruri prin sărbătorile care sunt prăznuite în lunile
de început şi final de an. Astfel, anul bisericesc se încheie
în luna august, când avem sărbătorile Adormirii Maicii Domnului,
pe data de 15, şi Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul,
pe data de 29 august, cel mai mare prooroc de până la venirea
Mântuitorului. Aceste două sărbători ne vorbesc despre viaţa
veşnică, fiind vorba de două morţi. Sfântul Ioan, ca prooroc
al pocăinţei, îndeamnă în cuvântul său: „Pocăiţi-vă că s-a
apropiat împărăţia cerurilor“. Propovăduirea pocăinţei,
condiţie pentru intrarea în împărăţia cerurilor, ne arată
tocmai venirea împărăţiei lui Dumnezeu, încheierea veacului
acestuia şi începutul eshatonului.
Simbolismul anului
nou bisericesc
Observăm că sfârşitul anului bisericesc, ca de altfel şi
începutul lui, este sub ocrotirea şi binecuvântarea Sfintei
Fecioare Maria, prin praznicul Adormirii, fiindcă Adormirea
Maicii Domnului nu este decât trecerea de aici în veşnicie,
cum spune şi troparul sărbătorii: „Mutatu-te-ai la viaţă
fiind Maica Vieţii…“. Cu această sărbătoare, practic, se
încheie anul bisericesc şi, în chip simbolic, veacul acesta.
Şi sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan, ultimul dintre
prooroci, cel mai mare dintre ei, care pregăteşte poporul
pentru primirea lui Mesia, stă în legătură cu viaţa viitoare,
cu eshatonul. Analizând semnificaţiile teologice ale anului
bisericesc, părintele profesor Boitan Florian, de la Seminarul
Teologic Ortodox din Bucureşti, spune că „fiecare an nou
este anul mântuirii. Timpul este rânduit de Dumnezeu pentru
mântuire. Timpul este sfinţit prin Întruparea Domnului Hristos
şi rânduit pentru dobândirea unei existenţe fericite în
veşnicie. Mulţi Sfinţi Părinţi accentuează ideea că timpul
pe care omenirea îl parcurge de la Înălţarea lui Hristos
până acum este timpul aşteptării celei de-a Doua Veniri
a Mântuitorului, este timpul pregătirii pentru marea întâlnire
cu Dumnezeu. Aşa mărturisim şi în Crez, în ultimul articol:
«Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie».
Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul nostru, iar noi,
prin ceea ce lucrăm în intervalul vieţii noastre pământeşti,
pregătim intrarea noastră în împărăţia lui Dumnezeu. Biserica,
prin rugăciunile ei, prin Sfintele Taine pe care le săvârşeşte
spre sfinţirea şi apropierea noastră tot mai mare de Dumnezeu,
caută să ne integreze în atmosfera împărăţiei cereşti“.
La fel, începutul anului are, ca primă sărbătoare importantă,
tot un praznic închinat Maicii Domnului: Naşterea Maicii
Domnului, aceea prin care se săvârşeşte mântuirea oamenilor,
ea născând pe Hristos, Răscumpărătorul păcatelor noastre.
De altfel, toate praznicele împărăteşti cu dată fixă sunt
în strânsă legătură cu istoria mântuirii: Naşterea Maicii
Domnului, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Naşterea
Domnului, Soborul Maicii Domnului şi toate celelalte.
Toamna se încheie
un ciclu agrar şi începe altul
Într-un alt context, legat de ciclul agrar, septembrie
este prima luna de toamnă, când se adună roadele şi se mulţumeşte
lui Dumnezeu pentru cele dăruite. Se încheie vechiul an
agricol şi se începe un nou an agricol, acum pregătindu-se
semănăturile de toamnă. Aşadar, orice sfârşit este un început,
după cum, şi în viaţa fiecărui om, sfârşitul vieţuirii pământeşti
face trecerea spre ultima etapă, viaţa veşnică. De aceea
se prăznuiesc zilele martiriului sau trecerii la cele veşnice
a sfinţilor, fiindcă acestea sunt momentele naşterii lor
duhovniceşti, pentru viaţa de dincolo. Pildele lor vin să
întărească această realitate că, prin moarte, noi nu intrăm
în nefiinţă, ci trecem dincolo, într-una din acele stări,
raiul sau iadul.
Din punct de vedere social, în vechime, dar şi acum, anul
avea alte repere. Erau cele două sărbători, cea de primăvară,
a Sfântului Mucenic Gheorghe, şi cea din toamnă, a Sfântului
Dimitrie. Aceste praznice, care se suprapuneau peste anotimpurile
în care încep şi se încheie muncile agricole, aveau în vedere
activitatea umană legată de cultivarea pământului. Sfinţii
Părinţi au rânduit ca în perioada toamnei să se citească
pericopele evanghelice cu bogatul nemilostiv, cu bogatul
căruia i-a rodit ţarina, cu tânărul bogat, pentru a căuta
să sensibilizeze pe cei avuţi, fiindcă se apropia iarna
şi pentru cei săraci era foarte greu. Biserica a avut grijă
să rânduiască în perioada aceasta, de toamnă (în jurul datei
de 16 octombrie), citirea pericopei evanghelice care se
referă la pilda semănătorului. Odată cu semănatul pământului
trebuia ca şi cuvântul lui Dumnezeu să fie pus în pământul
cel bun al sufletelor credincioşilor.
Indictionul, numerotarea
anilor din timpul romanilor
În Sinaxarul peste tot anul de la finalul Ceaslovului,
la ziua dintâi a lunii septembrie citim că se face pomenirea
anului nou bisericesc şi începutul indictionului. Biserica
Ortodoxă prăznuieşte indictionul, luând obicei de la cei
vechi; căci se obişnuia la romani să se facă începutul anului
de la acest indiction; iar indictionul la romani însemna:
poruncă şi arătare. Indictionul (de la latinescul indictio)
este o perioadă de 15 ani, al cărui prim an se numeşte şi
indictionul întâi şi aşa mai departe, până la al 15-lea,
după ordinea lor. Terminându-se, astfel, evoluţia celor
15 ani, începe iarăşi o nouă perioadă, la care, de asemenea,
anul întâi se numeşte indictionul întâi până la al 15-lea
an, după care iarăşi începe o nouă perioadă. Că indictionul
îşi are numele de la tributurile extraordinare, destinate
pentru plata soldaţilor (acest fel de tributuri se numeau
indictiones) nu există nici o îndoială. Mai greu este să
se răspundă la întrebarea: de ce perioada are 15 ani sau
de când s-a introdus pentru prima oară indictionul. Regula
practică pentru a găsi al câtelea an al indictionului este
un an oarecare după Hristos, este următoarea: se adaugă
3 la anul respectiv şi, apoi, se împarte totul la 15 şi,
dacă împărţirea este fără rest, anul indictionului este
15, iar dacă rămâne un număr, acesta va fi anul indictionului.
Indictioanele sunt de trei feluri: Indictionul constantinopolitan,
care începe la 1 septembrie; Indictionul Cezarului (împărătesc)
sau constantinian, începând de la 24 septembrie, şi Indictionul
papal sau roman, care începea la 1 ianuarie. Biserica prăznuieşte
această zi, adică începutul Indictionului, pentru următoarele
motive: mai întâi pentru că, după tradiţia veche, la această
dată, Dumnezeu a început crearea lumii; în al doilea rând,
pentru că luna septembrie se consideră început al anului
nou bisericesc şi, de aceea, Biserica, mulţumind lui Dumnezeu
pentru roadele de peste an, se roagă ca şi noul an să fie
roditor; iar în al treilea rând, pentru că în această zi
a intrat Mântuitorul nostru Iisus Hristos în sinagoga iudeilor
şi, dându-I-se cartea proorocului Isaia, deschizând-o, a
aflat locul unde era scris: „Duhul Domnului peste Mine,
pentru care M-a uns să binevestesc săracilor, să vindec
pe cei zdrobiţi la inimă, să propovăduiesc celor robiţi
eliberare şi orbilor vedere, să slobozesc pe cei sfărâmaţi
întru uşurare, să propovăduiesc anul Domnului cel bine primit“
(Isaia 61, 1-2). Apoi, dând cartea slujitorului şi şezând
a zis: „Iată, astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile
voastre“. Încât şi popoarele s-au minunat de cuvintele harului
ce ieşeau din gura Lui“ (Luca 4, 16-22).
Anul bisericesc nu
este identic cu anul liturgic
În cultul Bisericii Ortodoxe există o diferenţiere între
anul bisericesc şi anul liturgic. Dacă anul bisericesc începe
pe data de 1 septembrie, anul liturgic îşi află începutul
în ziua Paştilor. De la această dată se numără Evangheliile
şi Duminicile anului bisericesc. Acesta are 52 de săptămâni,
spre deosebire de anul liturgic care socoteşte săptămânile
în funcţie de sărbătorile Paştilor sau Rusaliilor (citim
în calendar: Duminica a II-a după Paşti, a III-a după Rusalii…).
Pe parcursul anului liturgic, anumite duminici se repetă
şi, implicit, Evangheliile rostite atunci, după rânduieli
stabilite de Biserică, în iconomia ei.
Anul bisericesc are trei perioade care reflectă întreita
activitate a Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ: învăţătorească,
arhierească şi împărătească.
Perioada Octoihului, care este cea mai întinsă dintre toate
(durata ei variind între 40-46 de săptămâni), corespunde
activităţii învăţătoreşti a Domnului; aceasta o vedem în
primul rând din pericopele evanghelice rânduite în duminicile
acestui interval; multe din ele sunt parabolele Mântuitorului
sau Predica de pe munte (vezi duminica a II-a după Rusalii,
a III-a, a XI-a, a XIX-a după Rusalii). Octoihul, aminteşte
în „Liturgica Generală“ părintele profesor Ene Branişte,
comemorează şi sărbătoreşte evenimentele de dinainte de
venirea Mântuitorului până în ajunul Pătimirilor Sale, cu
alte cuvinte el reînnoieşte activitatea profetică, didactică
în care El a dat lumii învăţătura divină a Evangheliei Sale.
A doua perioadă este cea a Triodului, care se referă la
activitatea arhierească Domnului, având în centru pătimirile
şi jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului. Ea durează de
la Duminica vameşului şi fariseului până la Duminica Paştilor,
în total 10 săptămâni, cuprinzând Postul Paştilor, vreme
de pregătire prin rugăciune, pocăinţă şi post pentru praznicul
Învierii Domnului.
Ultima perioadă din ciclul anului bisericesc, cea a Penticostarului,
reprezintă timpul dintre Învierea Domnului şi Pogorârea
Duhului Sfânt şi sărbătoreşte pe Mântuitorul Hristos ca
Împărat Slăvit, Biruitor al morţii şi al păcatului.
Anul Nou bisericesc
realizează prelungirea Întrupării şi a vieţii Mântuitorului
Prin structura anului bisericesc, aşa cum a fost el rânduit,
menţionează părintele Branişte, „Biserica urmăreşte ca Persoana
şi amintirea Domnului să fie prezente în chip tainic, real
şi continuu în fiecare din zilele şi anii vieţii creştinilor.
Astfel, anul bisericesc reînnoieşte, în cadrul timpului
istoric şi al experienţei umane, viaţa cu Hristos şi în
Hristos, realizându-se o prelungire a Întrupării şi a vieţii
istorice a Mântuitorului“. Anul Nou bisericesc are, ca praznic
obişnuit, tropar şi condac proprii. Biserica mulţumeşte
lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne-a dăruit în anul care
a trecut şi Îl roagă să binecuvinteze anul care stă să înceapă.
Dumnezeu este Creatorul timpului şi al lumii, Care binecuvintează
cununa anului bunătăţii Sale. Orice an, orice timp este
darul lui Dumnezeu pentru noi. Din finalul troparului ne
dăm seama că atât sfârşitul anului, cât şi începutul lui
stau sub ocrotirea Maicii Domnului: „A toată făptura, Ziditorule,
Cel ce vremile şi anii ai pus întru puterea Ta, binecuvintează
cununa anului bunătăţii Tale, Doamne, păzind în pace poporul
şi ţara aceasta, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu,
şi ne mântuieşte pre noi“.
Condacul este şi el grăitor în privinţa învăţăturii dogmatice
şi liturgice a Bisericii: „Cel ce locuieşti întru cei de
sus, Hristoase Împărate, Făcătorul tuturor celor văzute
şi celor nevăzute şi Ziditorule, Cel ce zilele şi nopţile,
vremile şi anii ai făcut, binecuvintează acum cununa anului,
fereşte şi păzeşte în pace pe drept-credincioşi, ţara aceasta
şi pe poporul Tău, Multmilostive“.
Tot în ziua de 1 septembrie, urmând tradiţiei iudaice conform
căreia de anul nou se serbează crearea lumii, Biserica Ortodoxă
îl prăznuieşte pe Isus al lui Navi, cel care i-a urmat lui
Moise la conducerea poporului evreu şi care a îndrumat poporul
evreu Canaan. Tot ceea ce relatează Sfânta Scriptură, întâmplările
istorice din Vechiul Testament au o legătură tainică cu
Noul Testament, ele preînchipuind, anticipând realităţi
din Biserica creştină. Isus al lui Navi a primit de la proorocul
Moise îndemnul de a călăuzi pe iudei spre pământul făgăduinţei.
Avem aici prezentată sumar, în chip simbolic istoria întregului
neam omenesc, care trece prin încercări, aşa cum evreii
odinioară au trecut prin pustiu, pentru a ajunge în pământul
promis, în Canaanul cel ceresc, cum e cazul creştinilor.
Canaanul a reprezentat pentru evrei un nou început, împlinirea
unei făgăduinţe, o nouă viaţă, în libertate, total opusă
traiului din Egipt, unde erau asupriţi de păgâni.
Similitudini între
începutul anului creştin şi cel evreiesc
În perioada Vechiului Testament, au funcţionat în regatele
israelite două tipuri de calendar.
Cel mai vechi, de origine canaanită, avea la bază ciclul
lucrărilor agricole şi începea toamna. De exemplu, în prezentarea
calendarului cultic din Ieşire 23, 14-17, cea de-a treia
sărbătoare importantă, cea a strângerii roadelor (a culesului)
„toamna“, aşa cum apare în Biblia sinodală, era la „finele
anului“ (v. 16 textul masoretic). Această informaţie se
repetă şi în cadrul aşa-numitului decalog cultic, în Ieşire
34, 22 (Biblia sinodală „la sfârşitul toamnei“, textul masoretic
„la trecerea anului“). Unele texte biblice folosesc chiar
denumirea canaanită a lunilor (de exemplu, ethanim, ulterior
luna a şaptea, bul, luna a opta, acestea fiind atestate
şi în surse extrabiblice, dar şi aviv, luna întâi, ziv,
luna a doua).
Sărbătorile încă nu aveau în acest stadiu o dată fixă,
ele depinzând direct de lucrările agricole. Acest fapt se
păstrează până în perioada textelor deuteronomice (a doua
jumătate a sec. al VII-lea î.Hr.), care nici ele nu datează
exact sărbătorile mari (cf. în Deuteronom 16, Paştile se
ţine în luna aviv, dar nu se precizează exact în ce zile).
Către anul 600, sub influenţa babiloniană, se adoptă calendarul
babilonian, care începea anul în primăvară. În Babilon,
festivitatea anului nou (akitu) era una foarte importantă,
regele fiind reîntronizat în cadrul unei ceremonii care
amintea de crearea lumii.
Această schimbare o remarcăm în sursa sacerdotală, scrisă
în jurul anului 550, probabil în exil. Această sursă aduce
se pare şi ultima redactare a Pentateuhului. În textele
sacerdotale, sărbătorile sunt mult mai clar definite. Acum,
sărbătoarea Paştelui cade în prima lună a anului, aşa cum
se precizează în Ieşire 12, 2: „Luna aceasta să vă fie începutul
lunilor, să vă fie întâia între lunile anului“. Vechea sărbătoare
agricolă a Azimilor, unită încă din textul deuteronomic
(Deuteronom 16) cu sărbătoarea Paştilor, de origine pastorală,
este, în textul preoţesc, fixată chiar la mijlocul lunii,
funcţionând ca o contrapondere pentru cealaltă sărbătoare
importantă, din toamnă, culesul, numită a Corturilor, şi
pusă în legătură cu călătoria prin pustie a israeliţilor
după ieşirea din Egipt.
Atât Azimile, cât şi Corturile sunt fixate în mijlocul
lunii respective, deci în ziua de 15. Ambele sărbători durează
şapte zile. Însă, fiecare va primi o zi în plus, pusă înaintea
celor şapte, primăvara, şi după cele şapte, toamna. De aceea,
în calendarul cultic din sursa sacerdotală, Paştile-Azimile
ţin de pe 14 nisan până pe 21, iar Corturile de pe 15 tişri
până pe 22 (cf. Levitic 23, 5-6, 34-36).
Tot în această perioadă sunt adoptate şi denumirile babiloniene:
nisan, tişri etc., dar acestea se folosesc şi în paralel
cu vechea modă de numerotare a lunilor. De exemplu, în Estera
3, 7: „în luna întâi, adică în luna nisan“.
Biserica creştină a păstrat vechiul calendar care începea
toamna, luând în consideraţie şi tradiţii ebraice după care
crearea lumii s-a petrecut toamna (de exemplu, după opinia
majoritară în Talmud, omul ar fi fost creat pe 1 tişri).
Însă calendarul ebraic era unul care ţinea cont de fazele
lunii, pe când cel roman era solar. Tişri, luna a şaptea
din calendarul babilonian, care însă în vechiul calendar
era prima, cădea în lunile septembrie-octombrie, de aceea
Biserica a transformat luna septembrie în prima lună a anului
bisericesc. (lect. dr. Alex MIHĂILĂ)
Sursa: Ziarul Lumina
