† PS Corneliu, Episcopul Huşilor
Ceea ce a caracterizat fiecare epocă istorică prin frământări,
tendinţe, confruntări, războaie, toate au avut mereu un
scop final, şi anume libertatea.
Secole întregi s-a luptat împotriva sclaviei, a asupririi
de orice fel, a discriminării şi, se pare că, acum mai mult
ca oricând, sistemul social-politic al democraţiei ar satisface
dorinţa de libertate a persoanei, ideilor şi idealurilor
pe deplin.
Înainte ca Biserica să anunţe perioada de început a Postului
pregătitor pentru sărbătoarea Învierii Domnului din morţi,
s-a dedicat o duminică unui personaj biblic deloc de neglijat,
dar care are un nume destul de controversat - fiul cel risipitor.
Drama libertăţii umane
greşit concepute, receptate şi trăite
Cred că cea mai frumoasă, profundă şi de un dramatism greu
de imaginat şi trăit este pilda pe care a rostit-o Mântuitorul
cunoscută sub numele personajului principal, şi anume fiul
cel risipitor. Această pildă are darul de a descoperi mai
multe faţete ale vieţii noastre, punând în lumină drama
celui care se rupe de Dumnezeu irosindu-şi darurile primite,
cât şi dragostea atoateiertătoare a Părintelui, mereu dispus
să-l primească pe cel care se reîntoarce la El, precum şi
atitudinea exclusivistă, lipsită de dragoste, iertare, înţelegere
şi compasiune a aşa-zişilor drepţi.
În acelaşi timp, fiul cel risipitor este o imagine a dramei
libertăţii umane greşit concepute, receptate şi trăite.
Depărtarea fiului risipitor, părăsirea casei părinteşti,
alegerea străinătăţii în locul familiarităţii, a înstrăinării
în locul dragostei părinteşti, a revoltei împotriva unei
ordini ce dădea echilibru vieţii, a asumării stării de incertitudine
şi risc în locul stabilităţii şi căldurii familiale prezintă
un tablou sumbru care arată drama unei stări tragice a libertăţii
greşit percepute, înţelese şi trăite.
Fiul cel risipitor este omul care se îndepărtează în mod
deliberat de Dumnezeu, închipuindu-şi că astfel îşi va putea
fundamenta singur, bazat pe iluzii şi surogate, o viaţă
independentă, menită să-i ofere starea de plenitudine şi
egoism trăit la limita puterii umane.
Depărtarea de dragostea Părintelui ceresc, aşa-zisa libertate
individualistă, l-a făcut să întâmpine în locul bucuriei
aşteptate şi dorite, de pe urma acestei experienţe dramatice,
suferinţa, singurătatea, înstrăinarea, părăsirea, uitarea,
lipsa de dragoste, brutalitatea, durerea şi lacrima deosebit
de amară.
Din acest motiv epitetul dat de Mântuitorul Iisus Hristos,
de fiu risipitor, pune în lumină grava sa eroare, aceea
de a-şi asuma drama libertăţii, care a dus spre decădere
şi adâncă ruină sufletească.
Nici o existenţă nu
poate evolua în afara purtării de grijă a lui Dumnezeu
Păcatul lui cel mai grav decurge din ruperea comuniunii
(legăturii) cu propriul Tată, fiind definit ca abuz al libertăţii
prin care şi-a folosit darurile primite într-un mod foarte
decadent şi risipitor.
Urmând istoria vieţii acestui fiu neascultător, nu ni se
spune că el ar fi nedreptăţit pe cineva sau ar fi greşit
împotriva vreunui semen al său, ci, dimpotrivă, el a greşit
faţă de Părintele său şi faţă de el însuşi punându-şi propria
viaţă în primejdie. Foametea de care aminteşte Sfânta Evanghelie
simbolizează sterilitatea şi ariditatea sufletească care-l
ameninţă pe cel ce s-a depărtat de Dumnezeu. Cel care alege
o viaţă socotită autonomă faţă de Dumnezeu, în realitate
aceasta este o amăgire şi o înşelăciune foarte primejdioasă,
se condamnă pe sine de bunăvoie la slăbirea, epuizarea şi
pierderea puterilor spirituale, ceea ce, într-o ultimă şi
definitivă instanţă, echivalează cu moartea duhovnicească,
deoarece nici o existenţă nu poate evolua în afara purtării
de grijă a lui Dumnezeu.
La un moment dat, acest fiu rătăcit sau risipitor ajunge
la concluzia certă că slujitorii Tatălui său duc o viaţă
îndestulătoare, ca expresie a abundenţei, binecuvântării,
cei mai neînsemnaţi slujitori ai cerescului Părinte nu vor
duce lipsă niciodată de pâinea vieţii, singură capabilă
să asigure echilibru şi armonia unei vieţi fericite. „Adevărat
zic vouă că voi, cei ce aţi lăsat case sau fraţi, sau surori,
sau tată, sau mamă, sau familie, sau copii, sau ţarine pentru
numele Meu, înmulţit veţi lua înapoi şi veţi moşteni viaţa
veşnică...“ (Matei 19, 29).
Fiul risipitor, dornic de autonomie şi libertate, alunecă
spre slujirea răului care îl desfigurează, dezumanizându-l
şi îndepărtându-l de izvorul adevăratei vieţi, şi-l motivează
spre o stare decadentă şi de deznădejde.
Meritul lui în această stare dramatică constă în faptul
că-şi revine întru sine, adică recapătă puterea spirituală
de a se ridica şi privi cu proprii ochi starea de adâncă
decadenţă izvorâtă dintr-o stare de libertinaj şi de iresponsabilitate
asupra propriei vieţi. Cuvintele lui, prin care-şi descoperă
starea de decadenţă, depărtare şi nerecunoştinţă faţă de
Dumnezeu: „Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta şi nu sunt
vrednic să mă mai numesc fiul tău...“ (Luca 15, 18-19),
izvorăsc dintr-o adâncă înţelegere a păcatului săvârşit.
Temeiul nădejdii noastre
Imediat ce a plecat spre drumul reîntoarcerii, al revenirii
la starea cea dintâi, Tatăl de departe îl primeşte şi-l
iartă. Aceste mângâietoare şi mişcătoare cuvinte sunt temeiul
nădejdii noastre menite să ne ferească în cele mai grele
clipe ale rătăcirii de alunecarea spre deznădejde şi disperare.
Această pildă a fiului risipitor, mai mult decât oricare
alta, aflată în paginile Sfintelor Evanghelii, ne descoperă
chipul lui Dumnezeu, Care Se întristează şi suferă pentru
oricare dintre noi şi Se bucură de îndreptarea celui din
urmă dintre păcătoşi. De aceea ea are darul de a ne mângâia
şi de a ne întări credinţa, deoarece toţi ne aflăm într-o
situaţie similară fiului rătăcitor.
Mai ales astăzi, când darul libertăţii a devenit prilej
nesfârşit şi inepuizabil de decadenţă, uitare, deznădejde,
necredinţă şi înstrăinare.
O generaţie tot mai indiferentă de propria viaţă, care
într-o formă de revoltă şi autonomie se depărtează de proprii
părinţi, care-i deranjează prin purtarea firească de grijă,
de propriul glas al conştiinţei ce-i învaţă dându-le valoarea
asupra propriilor fapte, de fireasca stare de echilibru
sufletesc dobândită prin efortul celor care şi-au dedicat
viaţa formării şi educării lor. Starea de revoltă, specifică
multor semeni ai noştri, devine o realitate distructivă
care are cele mai grave consecinţe în starea de echilibru
firesc a lumii în care trăim.
Orice om are în el dorinţă de firesc şi de echilibru; în
momentul adoptării unei stări de libertate care duce spre
decadenţă şi convulsie sufletească, acest echilibru devine
invizibil şi greu de sesizat. Altfel nu am putea explica
stările dramatice ale celor care uită de Dumnezeu, de proprii
părinţi, de ei înşişi, de sufletul şi viaţa lor care devine
coşmar, deznădejde şi, de cele mai multe ori, sfârşesc cu
aspectul grav al deznădejdii.
Mai mult decât în oricare epocă a istoriei, cea mai mare
parte a semenilor noştri îşi recunoaşte astăzi propria identitate
în chipul mâhnit, distorsionat, dezumanizat şi trist al
fiului risipitor, rătăcitor şi depărtat de casa părintească,
bântuit şi ameninţat de atâtea primejdii.
Câţi mai sunt, astăzi, capabili şi hotărâţi să pornească
pe calea reîntoarcerii către Tatăl Cel ceresc, iubitor şi
îndelungrăbdător, descoperind adevărata libertate care înalţă
şi nu coboară, care dă curaj şi nu deznădejde, care mângâie
şi nu întristează, care dă adevărat sens vieţii, arătându-i
scopul pentru care trăim şi existăm.
Această pildă mai poate fi numită cea a îndurării divine,
a iubirii lui Dumnezeu care este adevărata noastră libertate;
umblând în adevărul dumnezeiesc, descoperim libertatea care
ne înalţă, culegând roadele ei de care ne împărtăşim noi
înşine şi semenii noştri.
Adevărata libertate este binecuvântare, pace şi linişte
sufletească şi ea se trăieşte în comuniune de credinţă şi
dragoste în Biserica cea sfântă şi dreptmăritoare, care
oferă iertarea, mângâierea, încurajarea şi echilibrul sufletesc
de care este nevoie acum mai mult decât oricând.
Fiul risipitor a făcut experienţa dramatică a unei false
libertăţi ca semn al autosuficienţei şi revoltei faţă de
tot ceea ce este ordine şi rânduială.
Prin el descoperim taina adevăratei libertăţi, care ne
învaţă să o preţuim, trăind în comuniunea credinţei ce ne
descoperă iubirea şi iertarea Părintelui nostru ceresc.
„Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este
libertate“ (II Corinteni 3, 17).
Editorial publicat în Ediţia de Moldova
a Ziarului Lumina - 25 ianuarie 2010
