† PS Corneliu, Episcopul Huşilor
„Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da
neamului care va face roadele ei“ (Matei 21, 43).
Aceste cuvinte, care sunt concluzia finală a Pildei lucrătorilor
răi ai viei, constituie una dintre cele mai cutremurătoare
sentinţe ce au fost rostite de Mântuitorul Iisus Hristos,
adresate celor care în mod voit liber şi direct au refuzat
iubirea lui Dumnezeu adresată tuturor oamenilor pe care-i
cheamă spre viaţa cea veşnică.
Pilda despre lucrătorii cei răi ai viei este, poate, cea
mai dramatică învăţătură prin care El face o recapitulare
a felului în care Dumnezeu a venit treptat în lume, de-a
lungul istoriei, spre a salva şi câştiga pe fiecare om pentru
veşnica Sa împărăţie.
Via de care se aminteşte în parabolă, din punct de vedere
istoric, este ţara Canaanului - vechiul Israel. Aici Dumnezeu
Şi-a descoperit bunătatea Sa, îndelunga Sa răbdare prin
care a continuat să vorbească mereu poporului ales, asemănat
cu via cea roditoare care, în ciuda ocrotirii, atenţiei
şi binecuvântării Lui, în loc de struguri, a rodit aguridă.
Ideea aceasta a comparaţiei dintre vie şi popor o aflăm
la profetul Isaia, care deplânge infidelitatea, îndărătnicia
şi neascultarea poporului.
„Vreau să cânt pentru prietenul meu cântecul lui de dragoste
pentru via lui. Prietenul meu avea o vie pe o coastă mănoasă,
el a săpat-o, a curăţit-o de pietre, a ridicat în mijlocul
ei un turn şi avea nădejde că va face struguri, dar ea a
făcut aguridă. Acum, vă voi face să ştiţi cum mă voi purta
cu via mea, voi strica gardul ei şi ea va fi pustiită, dărâmând
zidul ei, şi va fi călcată în picioare. Dar via Domnului
Savaot este casa lui Israel, El nădăjduia ca acesta să fie
un popor fără păcate, dar iată-l plin de sânge, nădăjduit-a
să-I rodească dreptate, dar iată, răzvrătire...“ (Isaia
5, 1-7).
Via neroditoare se arată insensibilă şi indiferentă la
chemarea lui Dumnezeu. Slujitorii trimişi (profeţii) vestesc
voinţa Domnului, însă locuitorii care trebuiau să lucreze
via se împotrivesc şi la chemarea: „Ascultă, Israele...“,
răspund cu violenţă inimaginabilă: „pe unii i-au bătut,
pe alţii i-au omorât, iar pe alţii i-au ucis cu pietre“
(Matei 21, 35).
Din iubire compătimitoare şi suferindă, Stăpânul viei îşi
trimite propriul Fiu, căci Se gândea „se vor ruşina de Fiul
Meu“ (Matei 21, 39).
Lucrătorii necredincioşi, netrebnici, stricaţi şi irecuperabili
L-au omorât în afara viei.
Finalul dramatic al parabolei se termină cu o concluzie
firească: „Pe cei răi cu rău îi va pierde, iar via o va
da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor“ (Matei
21, 41).
Din cele relatate în parabolă, putem uşor constata că Domnul
face referire directă la fărădelegile istorice ale lui Israel,
care avea misiunea deosebită de a primi toate etapele istorice
ale mântuirii noastre de după căderea în păcat.
Principala greşeală este aceea că refuză să dea roadele
cerute din cauza leneviei duhovniceşti izvorâte dintr-o
continuă îndoială şi necredinţă.
În aceasta constă păcatul capital pe care-l săvârşesc până
la uciderea Fiului lui Dumnezeu, Care vine în chip umil
şi iubitor, compătimindu-i şi deplângându-le starea de decadenţă
irecuperabilă.
Ei s-au sustras de la îndatorirea ce o aveau faţă de Dumnezeu,
iar pe aceia care încercau să le-o reamintească, aşa cum
au făcut-o profeţii, i-au persecutat şi ucis.
Pilda cuprinde şi o anticipare a morţii Mântuitorului,
pe care o înfăţişează în mod indirect.
Poate nici o altă comparaţie biblică nu este atât de sugestivă
în a exprima destinul acestui popor şi taina Întrupării
Mântuitorului. Misiunea unică a acestui popor mărturisea
semnul unei alegeri speciale, dar şi un mijloc de examinare
a puterilor lui spirituale. De recunoaşterea sau respingerea
Mântuitorului va depinde evoluţia sa duhovnicească şi istorică.
Această pildă se adresează şi omului de astăzi, care se
afundă cu fiecare zi ce trece în păcatul neascultării, necredinţei,
indiferenţei şi insensibilităţii sufleteşti.
La chemarea lui Dumnezeu, rămâne mereu aplecat spre cele
trupeşti, amăgitoare, refuzând în mod voit să-I aducă lui
Dumnezeu roadele credinţei sale. Cu alte cuvinte, omul de
astăzi zideşte o lume şi o cultură care ignoră pe Dumnezeu,
uitând în mod voit că orice realizare umană nu se împlineşte,
nu rezistă istoric decât prin binecuvântarea şi ajutorul
lui Dumnezeu.
Pentru fiecare dintre noi a venit în lume Mântuitorul,
S-a apropiat de noi, ne-a salvat prin moartea şi Învierea
Sa, ne cheamă permanent: „veniţi la Mine cei osteniţi şi
împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi, luaţi jugul Meu asupra
voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit
cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre“ (Matei
11, 28-29).
Timpurile pe care le trăim le observăm ca fiind bulversate
de necredinţă şi indiferenţă. Teama şi frica au cuprins
marea parte a omenirii depărtate de Dumnezeu, care nu mai
are o orientare duhovnicească, ci este mereu într-o mare
derivă, fără nici un scop final. Neruşinarea, nesimţirea,
lipsa recunoştinţei sunt actuale şi fapte zilnice care ne
dezarmează în faţa atâtor dificultăţi.
Generaţiile tinere, mare parte lipsite de cele mai elementare
virtuţi creştine, trăiesc şi profită exploatând bunăcuviinţa
propriilor părinţi sau sacrificiul lor. Credinţa a devenit
sporadică şi de moment, de multe ori abuzată şi trădată.
Fiecare zi, din cauza indiferentismului, a depărtării de
Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al nemuririi, este marcată de
nedreptate, răutate, brutalitate, ca roade ale necredinţei
şi micimii sufleteşti.
Câţi semeni ai noştri se pregătesc sufleteşte pentru marea
sărbătoare a Naşterii Domnului, făcând din fiecare zi o
treaptă de urcuş duhovnicesc şi biruinţă asupra încercărilor
şi provocărilor care mereu ne înconjoară?
Împărăţia lui Dumnezeu pregătită de drepţii şi profeţii
Legii celei vechi s-a luat de la unii şi s-a dat la alţii,
care au făcut roadele ei. Acum se ridică fireasca întrebare:
timpul pe care-l trăim, marcat de atâtea scăderi şi nedreptăţi
ale noastre, care nu prea ne definesc a fi creştini fideli
şi autentici, statornici şi biruitori, nu poate aduce spre
noi această dramatică sentinţă?
Este, oare, chiar nedreptăţită această întrebare? Oare
nu s-ar putea lua şi de la noi ceea ce am primit pentru
a cultiva şi aduce roade, dar nu ne arătăm prea „împlinitori
ai cuvântului lui Dumnezeu, ci doar ascultători“ (Iacov
1, 23) şi să se dea altora care ar aduce roadele ei?
Editorial publicat in Editia de Moldova
a Ziarului Lumina - 30 noiembrie 2009
