Mesaj adresat pelerinilor la sărbătoarea
Sfintei Cuvioase Parascheva
– Iaşi, 14 octombrie 2009 –
† TEOFAN, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
Anul acesta, pelerinii care-şi îndreaptă paşii către “dulcele
târg al Ieşilor”, vor putea atinge, în duh de rugăciune,
atât moaştele Sfintei Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva,
cât şi pe cele ale Sfântului Vasile cel Mare, aduse pe esplanada
din faţa catedralei mitropolitane de la Mănăstirea “Sf.
Trei Ierarhi”. Biserica acestei mănăstiri ieşene, care adăposteşte
o parte din moaştele acestui mare sfânt din Cezareea Capadociei,
este ctitorită chiar de cel care a avut o contribuţie decisivă
în aducerea moaştelor Sfintei Parascheva la Iaşi, în 1641:
Voievodul Vasile Lupu. Pilda pe care o oferă aceşti doi
sfinţi tuturor celor care-i vor cinsti în aceste zile este
aceea a unei negrăite smerenii în care şi-au trăit viaţa
pe acest pământ.
Sfânta Parascheva a avut o existenţă extrem de discretă,
retrăgându-se în locuri de aspre nevoinţe duhovniceşti,
departe de tumultul lumii şi nici măcar înainte de moarte,
deşi se întorsese în satul natal, nu a dorit a-şi dezvălui
identitatea. Abia în momentul în care a fost îngropat un
om păcătos alături de trupul său, înveşmântat de harul neputrezirii
şi de mireasma sfinţeniei, a căutat să se arate lumii spre
mângâiere, spre vindecare şi spre întărire în credinţă.
De atunci şi până astăzi, milioane şi milioane de pelerini
au căutat, uneori cu mari osteneli, să se atingă de cea
care a devenit “ocrotitoarea Moldovei”. Tuturor, Sfânta
Cuvioasă Parascheva le-a predat lecţia fundamentală pentru
mântuirea oricărui creştin, cea a smereniei desăvârşite.
Pe de altă parte şi viaţa Sfântului Vasile cel Mare este
tot o lecţie de smerenie. Deşi s-a pregătit prin şcolile
lumii, fiind apreciat pentru cultura sa vastă şi inteligenţa
sa remarcabilă, acest bărbat sfânt a reuşit să îmbine două
lucruri aparent de neconceput împreună: pe de o parte o
viaţă smerită, pe de altă parte o viaţă de învăţător şi
de conducător al Bisericii lui Hristos, cu toate onorurile,
dar şi cu responsabilităţile ce derivă dintr-o astfel de
poziţie. Chipul Sfântului Vasile cel Mare este chipul celui
care lucrează, care se luptă, care ceartă şi pedepseşte
atunci când este nevoie, dar este şi, în acelaşi timp şi
fără a se contrazice prin asta, o persoană care-şi păstrează
simţul smereniei, delicateţea discreţiei şi, mai presus
de toate, o încredere nestăvilită în purtarea de grijă a
lui Dumnezeu.
De aceea spunem că atât Sfânta Parascheva, cât şi Sfântul
Vasile cel Mare predau în acest zile tuturor pelerinilor,
ca doi profesori desăvârşiţi, lecţia fără de sfârşit a smereniei.
Şi fiecare pelerin participă la această şcoală cu o credinţa
puternică, cu nădejde în Dumnezeu şi în rugăciunea sfinţilor,
nădejde care îl face să fie mai puternic, mai optimist,
şi îl fereşte să cadă pradă atâtor nemernicii care, preluând
cuvântul Scripturii, vin de la lume, de la trup şi de la
diavol. Iar în timp ce aprofundează cufundaţi în rugăciune
tainele smereniei, pelerinii predau, la rândul lor, şi ei
o lecţie celor care îi urmăresc pe viu sau prin intermediul
fotografiei şi al secvenţelor video: e vorba de lecţia răbdării.
Aşezat ore întregi la rând, îndurând fie frigul şi ploaia,
fie foamea şi setea, fie oboseala sau alte neputinţe, pelerinul
ne învaţă că omul este chemat să introducă în viaţa lui
acest element al lipsei de grabă într-o lume grăbită, într-o
lume condusă după agende de lucru, în care valoarea unui
minut este calculată mai mereu în bani. A te aşeza la rând,
a aştepta ore întregi împreună cu un necunoscut venit în
urma ta cu câteva secunde sau cu acela care a ajuns cu doar
câteva clipe înaintea ta, înseamnă şi a avea capacitatea
de a a-l accepta pe celălalt, de a te deschide aproapelui
tău, dar mai presus de toate este o dovadă de răbdare care
uimeşte an de an pe cei care nu au desluşit încă nici măcar
abecedarul credinţei.
Desigur că avem nevoie în primul şi în primul rând de multă
credinţă în Dumnezeu, dar parcă între celelalte lucruri
care ne zidesc duhovniceşte, nimic nu e mai de folos, după
credinţa nestrămutată în Hristos Domnul, decât răbdarea.
E o lecţie care se predă de fiecare dată la mijlocul lunii
octombrie atât celui credincios, sau mai puţin credincios,
cât şi, mai ales, celui necredincios. Să fim recunoscători
sfinţilor fără de care nu am avea deplina putere de a ne
converti din învăţăcei ai smereniei în pedagogi ai răbdării,
transfigurând parcă, preţ de câteva ore, cât durează până
ajungem la sfintele moaşte, o întreagă lume în noi şi în
jurul nostru.
Dumnezeu să vă întărească în credinţă şi să ocrotească cu
sfintele sale milostiviri pe fiecare pelerin, dimpreună
cu familiile voastre. Har şi pace de la Hristos – Mântuitorul
lumii!
