Nici o carte nu poate cuprinde tot ceea ce a făcut acest
Părinte al Bisericii. Ca orice mare personalitate şi ca
Părinte al Bisericii, nu se lasă uşor abordat sau cuprins
în câteva fraze, oricât s-ar strădui ele să alcătuiască
o sinteză. Cu cât timpul trece, cu atât statura lui creşte.
Nici un Părinte bisericesc nu a lăsat o moştenire literară
atât de vastă. Ioan a fost contemporan cu oameni influenţi.
O glorioasă constelaţie de genii a fost cea care lumina
perioada acelor ani în care Sfântul Ioan predica la Constantinopol.
În vest erau Ambrozie, Ieronim, Augustin. În est erau cei
trei Sfinţi Capadocieni: Vasile, Grigorie de Nazianz şi
Grigorie de Nyssa, educaţi, magnetici şi de-a dreptul fascinanţi.
Aceştia au fost bărbaţii cu care Sfântul Ioan Hrisostom
a împărţit atenţia lumii.
În privinţa aspectului fizic, Gură de Aur era mic de statură
şi plăpând, avea faţa plăcută, dar slăbită de post şi suferindă,
obrajii traşi, fruntea înaltă, liberă şi ridată, proeminentă,
capul pleşuv, urechile puţin mari, un chip plat, cu barbă,
ochii adânci erau ca două torţe arzând şi deosebit de ageri
şi de pătrunzători. Stomacul îi crea des probleme şi adesea
febră. Era foarte sensibil la frig. La fizic nu avea nimic
prin care să se impună mulţimii. Întreaga sa viaţă era în
ochii vii şi strălucitori şi în voce, relativ slabă, dar
de o rară putere de persuasiune (Cf. J. Tixeront, Précis
de Patrologie, Paris, 1927, pp. 264-266). Gusturile sale
erau dintre cele mai simple, iar viaţa sa, de o austeritate
continuă. Era o natură delicată, simţind cu putere lucrurile
şi traducându-şi impresiile într-un mod tranşant. Graţios,
bun, afectuos şi vesel cu cei apropiaţi, rămânea, în relaţiile
sale exterioare, tot timpul rezervat. Hrisostom atacat,
calomniat, a refuzat lupta şi i-a plăcut mai mult să cedeze
decât să lupte. În faţa duşmanilor fără conştiinţă, el a
avut scrupule şi nu şi-a valorizat drepturile.
Opera Sfântului Ioan Hrisostom
În ceea ce priveşte opera, putem spune că acesta lasă posterităţii
o operă uriaşă, inegalabilă atât ca dimensiuni, cât şi prin
conţinut, cuprinzând 18 volume în ediţia Migne (vol. 47-64),
comparabilă doar cu cea a lui Origen sau a Fericitului Augustin.
Dintre anticii antiohieni, Sfântul Ioan este singurul ale
cărui scrieri au dăinuit, în timp, aproape în întregime.
Acest privilegiu este datorat personalităţii autorului,
dar nu într-o mai mică măsură valorii lor. Nici un scriitor
oriental nu a obţinut în asemenea măsură admiraţia şi aprecierea
posterităţii.
Scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, dintre cele mai bogate
şi alese ale literaturii mondiale, s-au păstrat aproape
în totalitate. Opera sa conţine tratate, omilii, cateheze,
comentarii biblice, cuvântări, epistole, precum şi cărţi
de cult, dintre care cea mai celebră rămâne, fără îndoială,
Slujba Sfintei Liturghii, după care se oficiază Liturghia
în cea mai mare parte a Bisericii Ortodoxe.
Majoritatea acestor scrieri sunt la origine predici susţinute
de Sfântul Ioan în Antiohia şi Constantinopol. Unele dintre
acestea nu au fost scrise propriu-zis de Ioan, ci stenografiate
de tahigrafi în timp ce el le vorbea credincioşilor, iar
înaintea editării acestora erau verificate şi corectate
de Sfântul Ioan.
Toate scrierile Sfântului Ioan atrag şi uimesc într-atât,
încât îl cuceresc cu totul pe cititor. Operele sale literare
sunt un izvor nesecat nu doar pentru teologi, ci şi pentru
arheologi şi pentru istoricii culturii.
Conţinutul scrierilor Sfântului Ioan
Scrierile lui Ioan analizează cu limpezime şi convingere
probleme morale, sociale, dogmatice şi interpretative, comentează
practicile vieţii cotidiene, interpretează cărţile Vechiului
şi Noului Testament, elogiază personalitatea multor personaje
biblice, a sfinţilor şi a contemporanilor săi de seamă,
se opresc asupra învăţăturilor fundamentale ale Bisericii
şi apără învăţătura genuin-creştină de asaltul ereziilor
destul de numeroase în acea perioadă.
Bogăţia, profunzimea şi logica ideilor sale, cunoştinţele
lui enciclopedice, memoria sa fenomenală şi precizia în
citarea şi interpretarea Scripturii, precum şi descoperirea
bogăţiilor de sensuri ale scrierilor acesteia, frumuseţea
şi atracţia stilului, figurile retorice, jocul de cuvinte
folosit în unele locuri desfată sufletul cititorului, constituind
un adevărat festin duhovnicesc pentru acesta.
Aproape fiecare frază din omiliile sale este certificată
cu un citat din Sfânta Scriptură. Fiecare idee este imediat
lămurită prin diferite exemple sau asemănări luate din fenomenele
naturii, din regnul plantelor sau al animalelor, din faptele
omeneşti, şi cu deosebire din moravurile şi obiceiurile
oamenilor de atunci.
Scrierile Sfântului Ioan au un caracter particular ce îţi
revelează imediat dacă scrierea aparţine Sfântului sau nu,
chiar dacă nu se cunoaşte de la început numele autorului,
ci se voieşte a se dovedi din lectura scrierii. Căci, într-adevăr,
toate scrierile Sfântului Ioan, fie ele dogmatice, fie morale,
fie comentarii la Scriptură, poartă ca tip particular următoarea
caracteristică: nici scrierile dogmatice nu sunt curat dogmatice,
nici cele morale nu sunt curat morale şi lipsite de partea
dogmatică, şi nici explicările sau herminiile lui asupra
Sfintei Scripturi nu pot fi curat hermeneutice fără partea
dogmatică, ci toate se prezintă sub aceste trei feţe: dogmatică,
hermeneutică şi morală.
Corespondenţa Sfântului Ioan
În scrisorile sale, se pare că vorba sa este mai puţin
nervoasă, mai puţin profundă, subtilă, însă de o inteligenţă
ascuţită, mai eficace şi mai pe înţelesul ascultătorilor
şi cititorilor, pentru care oratorul are o afecţiune aparte.
A fost bine spus că dacă Ipponate ilumina minţile, Hrisostom
reuşeşte să întărească voinţa. Scrisorile sunt circa 240
la număr, foarte scurte, aproape toate scrise în exil şi
pe tema Providenţei, temă ce era cea mai potrivită pentru
a mângâia sufletele de tulburările suferite atunci de către
Biserică, tulburări care îl întristau foarte mult, mai mult
decât propriile lui suferinţe. În această privinţă, sunt
deosebite cele 17 scrisori închinate văduvei Olimpiada;
de mare interes istoric s-au dovedit a fi şi cele două scrisori
dedicate papei Inocenţiu, în care Hrisostom formulează o
adresare elocventă. Epistolele sunt adresate vechilor prieteni
din Antiohia şi Constantinopol, episcopi, preoţi, călugări,
funcţionari, care îi luaseră partea şi care, din pricina
acestei loialităţi faţă de el, fuseseră închişi, torturaţi
sau exilaţi. Se poate ca autorul, prizonier în deşertul
său, să fi fost supus cenzurii, dar şi formaţia sa clasică
la şcoala lui Libanius se simte într-o oarecare măsură.
Învăţase să trateze corespondenţa ca pe un gen literar,
deţinând legi şi reguli proprii, la care, ca un om cultivat,
ţinuse. Această consideraţie ne va explica de ce Sfântul
Ioan Hrisostom, care de altfel face dovada unei veritabile
stăpâniri a limbii, n-are aici aceeaşi ţinută literară.
Sfântul Ioan, remarcabil teolog
În teologie, Sf. Ioan Gură de Aur este, înainte de toate,
un moralist care extrage din învăţătura curentă consecinţe
practice. El cunoaşte, de altfel, foarte bine doctrina creştină
şi, în anumite discursuri de controversă, a expus-o într-un
mod savant, dar nu a aprofundat-o pentru ea însăşi, nici
nu s-a amestecat în discuţii teologice. S-a spus, adeseori,
că Sfântul Ioan Gură de Aur a fost mai puţin preocupat de
problemele dogmatice şi mai mult de cele morale. O astfel
de disociere este neavenită, deoarece învăţăturile sale
morale sunt mereu ancorate în structurile doctrinare biblice
şi ale Tradiţiei Bisericii. Putem înţelege mai bine pasionanta
lui preocupare faţă de morală dacă avem în vedere faptul
că el s-a considerat, înainte de toate, păstor de suflete
şi abia apoi învăţător. Ca păstor de suflete, el a înţeles
şi a cultivat datoria sfântă de a-i învăţa pe credincioşi
ce înseamnă, în realitate, transpunerea noţiunilor de credinţă
în viaţă, asumându-şi astfel sarcina propovăduirii cuvântului
evanghelic. Putem spune că Sfântul Ioan a fost, oarecum,
reţinut în speculaţii despre tainele divine. Atributele
lui Dumnezeu îi sunt familiare, dar el caută mai puţin să
le analizeze, dorind mai mult să le trăiască şi să le facă
trăite. Sfântul Ioan Gură de Aur nu a avut curiozitatea
de a cerceta modul în care, în Hristos, cele două firi s-au
unit, iar, pe de altă parte, ca un veritabil antiohian,
el a insistat cu precădere asupra umanităţii sfinte, a vieţii,
a operei şi a morţii lui Hristos.
Trebuie însă subliniat faptul că, la acea vreme, nu erau
erezii îngrijorătoare de combătut, aşa cum fuseseră înainte
şi după el. În acest domeniu, Sfântul Ioan nu a avut mult
de lucru şi nici nu s-a văzut constrâns să aprofundeze grave
probleme teologice, aşa cum li s-a întâmplat Sfântului Atanasie,
Sfântului Vasile, Fericitului Augustin. A luptat mai ales
împotriva ereticilor anomei, alcătuind şi o lucrare intitulată
„Contra anomeilor“.
În exegeză, el caută mai întâi sensul literal şi nu se
teme să facă, atunci când se impune, consideraţii gramaticale
şi lingvistice pentru a explica un pasaj dificil, dar aceasta
nu semnifică decât o pregătire pentru a desprinde sensul
tipic sau învăţătura morală a textului.
Este de netăgăduit că Sfântul Ioan ocupă primul loc în
literatura noastră bisericească, mai ales ca hermeneut neîntrecut
al Sfintei Scripturi. Fidel principiilor Şcolii din Antiohia,
al cărei ilustru reprezentant şi este, el se ataşează mai
ales exegezei literare. Totuşi, temperează rigiditatea acestei
metode fie printr-un recurs prudent şi moderat la un oarecare
alegorism, mereu fondat pe literă, fie prin insistenţa asupra
învăţăturii morale şi bogăţiei aplicaţiilor practice. Hrisostom
era omul unei singure Cărţi. Biblia sa nu era niciodată
închisă. O ştia pe de rost. O citează, o explică, o comentează
şi recomandă permanent citirea acesteia. Sfânta Scriptură
este, pentru Sfântul Ioan, sursa principală şi unică a gândirii
sale. El face din aceasta o lege pentru orice orator creştin.
Biblia este, pentru Sfântul Ioan Hrisostom, cartea prin
excelenţă, care reuneşte lecţiile cele mai variate şi cele
mai practice pentru instruirea credincioşilor. Din textele
sfinte, Sfântul Ioan Hrisostom îşi propune să scoată întreaga
profunzime. Cu imaginaţia sa prolifică, el îşi închipuie
fără greutate personajele, intră fără greutate în interiorul
sfinţilor, în sentimentele lor, până a şi le însuşi şi apoi
le transmite cu o vitalitate a cărei emoţie te molipseşte.
Marele arhiepiscop al Constantinopolului comentează cea
mai mare parte a cărţilor Vechiului şi Noului Testament,
de la Facere şi până la Epistola către Evrei. Sfântul Pavel
este, pentru dânsul, obiectul unei predilecţii speciale.
Fără îndoială, cele mai numeroase şi cele mai vii cuvântări
de laudă sunt cele consacrate Sfântului Apostol Pavel. Aproape
la fiecare pas pomeneşte cu drag numele marelui apostol.
Neîntrecut predicator
Ca predicator, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost considerat
cel dintâi. Făcând o paralelă între Hrisostom şi Augustin,
teologul Bardenhewer spunea: „Augustin vorbea scurt, prefera
silogismul; Hrisostom foarte lung, adesea câte două ore
fără să producă oboseală ascultătorilor, ci dimpotrivă.
Augustin se adresa mai mult minţii, Hrisostom sufletului
întreg, pe care voia să-l vadă mişcat la fapte creştine.
Augustin urma în cuvântarea sa o cale severă, logică, rece,
abstractă, de multe ori chiar greoaie, Sf. Ioan însă vorbea
cald, cursiv, figurat, se inspira de la auditoriul său sau
de la împrejurări; ţinea continuu încordată atenţia ascultătorilor
prin exemplele vii şi plastice de care se servea, prin figurile
de stil, care niciodată nu erau exagerate. Predica lui era
un fel de exegeză. Găsim la el unele interpretări de o rară
frumuseţe. Despre corabia lui Noe, spune el undeva: Aceasta
avea un sens tainic, era prototip al celor viitoare; căci
prin corabie era preînchipuită Biserica; prin Noe, Hristos;
prin porumbel, Sfântul Duh, prin frunza de măslin, dragostea
lui Dumnezeu pentru oameni („Geschihte der Altkirchlichen
Literatur“, 1923, p. 355).
Cuvântul a fost vocaţia şi dorinţa sa arzătoare şi cea
mai pură măreţie. Contemporanilor săi le plăcea deja să
spună: Şi din gura sa ieşeau cuvinte mai dulci ca mierea.
Toate secolele creştine au confirmat acest elogiu. A fost
numit Homer al oratorilor. El cunoştea regulile artei oratorice
încât nici un scriitor grec creştin nu i s-ar fi putut compara,
iar aceste reguli le aplica cu cea mai mare libertate. Cu
toate aceste elogii, este prea puţin cunoscut şi, cu siguranţă,
prea puţin cercetat chiar şi de cei care consideră numele
său un simbol.
Pe când alţii sunt doar slujitori ai regulilor şcolare,
Sfântul Ioan Hrisostom aplică aceste reguli oarecum fără
să se gândească, fără vreun artificiu şi cu un simţ perfect
al măsurii.
Contemporanii săi, şi alături de aceştia, generaţiile următoare,
nu conteneau să-l proclame cel mai mare dintre oratorii
Bisericii greceşti. Papa Pius al X-lea l-a decretat patron
al predicatorilor creştini (Berthold Altaner, „Patrologia“,
Ed. Marietti, 1977, p. 334), iar numele său stă şi astăzi
pe buzele tuturor.
Predica şi îngrijirea sufletului deveniră, pentru Sfântul
Ioan, scopul principal al vieţii sale; în fapt, au fost
transmise urmaşilor mai mult de 700 de predici autentice,
rod al celor 12 ani de misiune în Antiohia şi al celor 6
ani de episcopat (până la exilarea sa) în Constantinopol.
Predicile sale erau practice. Predica pe subiecte sau teme
apăsătoare - păcat, căinţă, credinţă, lucrarea pentru mântuire
a lui Hristos. Multe dintre ele explică Sfânta Scriptură,
sursă inepuizabilă de învăţături morale şi pretext de îndemnuri
la sfinţenie.
Predicile sale, care durau deseori chiar şi două ore, nu
plictisesc, nici nu obosesc întrucât sunt însufleţite de
imagini şi comparaţii; acestea sunt, de asemenea, corelate,
în exordii şi concluzii, cu evenimente contemporane şi,
uneori, îmbogăţite de digresiuni în jurul unor argumente
de mare interes.
Un arhipăstor exemplar
Pe cât a fost de mare orator, pe atât a fost de mare păstor
sufletesc. Sfântul Ioan Gură de Aur a slujit preoţia ca
diacon, ca preot şi ca episcop. Principiile preoţiei sunt
trasate cu mână de maestru în tratatul său „Despre preoţie“,
la care au meditat atâţia preoţi care găsesc în el sfaturi,
îndrumări şi consolări admirabile. El a avut atitudini,
învăţături, tâlcuiri, îndrumări şi explicaţii care sunt
valabile şi astăzi. Tragedia vieţii Sfântului Ioan ne arată
ce adâncă conştiinţă religioasă a avut ierarhul, în faţa
moaştelor căruia a trebuit să se plece împăratul Teodosie
al II-lea (408-450) şi să îngenuncheze, cerând iertare pentru
păcatele părinţilor săi.
În calitate de episcop, Ioan a aplanat unele conflicte
între împărat şi oficialii săi, în special în probleme foarte
importante; a intervenit în probleme disciplinare convocând
sinoade, destituind episcopi, închizând biserici non-niceene;
de asemenea, a vizitat deseori mănăstirile pentru maici
din vecinătate pentru a instrui membrii comunităţii. Sfântul
Ioan nu s-a sfiit să pună ordine chiar în eparhii străine,
cum a fost cea a Efesului, şi a depus, într-un sinod local,
pe şase episcopi care-şi cumpăraseră dregătoria cu bani.
Din lucrarea sa misionară mai amintim: convertirea goţilor
la Ortodoxie (le-a dat o biserică şi le-a hirotonit preoţi
dintre ei) şi trimiterea unor călugări pentru răspândirea
creştinismului în Sciţia, Persia şi Fenicia. Deci, pe sciţii
care locuiau împrejurul Dunării i-a luminat (adică populaţiile
care locuiau pe teritoriul ţării noastre, pe strămoşii noştri).
În timpul acesta, Sfântul Ioan şi slujea, predica, medita,
catehiza, făcea vizite pastorale, cerceta aşezămintele Bisericii,
făcea administraţie, citea şi scria. Cele mai multe din
aceste obligaţii le îndeplinea zilnic, ca Sfântul Vasile
cel Mare şi Fericitul Augustin. E greu de închipuit cum
reuşea el să facă faţă unei asemenea munci enorme, mai ales
că era o mână de om, şi deseori bolnav.
Nectarie, patriarhul anterior, fusese un mare senior, şi
fastul clerului înalt ajunsese la concurenţă cu cel al aristocraţiei
civile. Mare parte dintre clericii colaboratori au fost
foarte nemulţumiţi de austeritatea şi frugalitatea noului
patriarh, care cerea să fie vândute obiectele de lux din
Patriarhie, care refuza mesele copioase, totdeauna mânca
singur.
A reorganizat spitalele şi ospiciile oraşului mergând până
la a încerca să-l depăşească pe Sfântul Vasile în încercarea
sa de a pune pe picioare o instituţie pentru leproşi ; a
vândut bunuri bisericeşti, folosind banii în scopuri filantropice;
şi, chiar în exil fiind, a răscumpărat captivi pe care i-a
redat familiilor. Pentru aceasta, ca şi alţi episcopi de
dinainte şi de după el, a folosit banii de la susţinătorii
înstăriţi.
Mare învăţător al lumii
Acest virtuoz al cuvântului dumnezeiesc a lucrat pentru
Biserică toată viaţa sa cu o nespusă ardoare şi Biserica
l-a aşezat nu numai printre Părinţii bisericeşti, ci şi
printre doctorii şi scriitorii ei cei mai celebri. De asemenea,
calităţile literare ale operelor sale care i-au captivat
pe contemporanii săi îl impun pentru totdeauna literaturii
creştine şi universale. La puţin timp după moartea sa, Sfântul
Ioan Hrisostom a fost privit atât de ortodocşi, cât şi de
catolici nu numai ca un predicator şi exeget remarcabil,
ci şi ca o voce autoritară în probleme de credinţă. Pentru
că Hrisostom a fost şi un mare interpret - deşi nu şi sistematizator
- al doctrinei creştine, Biserica l-a numit marele învăţător
al lumii. Sinoadele Ecumenice din Calcedon (451), Constantinopol
(680) şi Niceea (787) îl arată ca martor al adevăratei credinţe.
La fel, papii Leon cel Mare şi Agaton.
Sfântul Ioan Gură de Aur rămâne cel mai cunoscut dintre
Părinţii greci şi una dintre cele mai fascinante figuri
ale Antichităţii creştine. Cu vie veneraţie ne aducem aminte
de el, pe care în toate Liturghiile îl chemăm şi ni-l dorim
ocrotitor.
Apostolul milosteniei şi ambasadorul săracilor
Sfântul Ioan Gură de Aur este, prin excelenţă, şi apostolul
milosteniei. El şi-a îndemnat ascultătorii la milostenie.
A condamnat cu duritate avariţia (în Omiliile despre Lazăr
şi bogatul rău) şi s-a făcut panegiristul milosteniei. Elocinţa
sa este inepuizabilă în a relua această temă fără încetare.
A da unui sărac înseamnă a da lui Dumnezeu şi Ioan a găsit,
înaintea lui Bossuet, accentele magnifice pentru a celebra
eminenta demnitate a săracilor. În zelul său, s-a lăsat
dus până acolo încât apare ca un tribun ce discută de la
înălţimea scaunului problema socială. Dar, în loc să concluzioneze
ca un tribun dreptul de revoltă al săracului faţă de bogat,
el nu are alt scop decât de a-l aduce pe cel bogat la milostenie
şi la practicarea întrajutorării.
Apelativul de Hrisostom
Dacă ne întrebăm care a fost calitatea lui principală şi
care a fost caracteristica sa deosebită, negreşit vom răspunde
că în privinţa culturii filosofice şi enciclopedice nu era
mai prejos decât scriitorii din timpurile sale; ca hermeneut
al Sfintei Scripturi a fost aproape de neîntrecut, pentru
care toţi hermeneuţii de după dânsul pe el l-au avut de
bază în herminiile lor; în privinţa sfinţeniei vieţii, a
fost unul dintre cei mai rari bărbaţi ai Bisericii creştine,
iar ca păstor şi administrator a fost de admirat. Dar cu
asemenea calităţi îi găsim împodobiţi şi pe alţii dintre
Părinţii Bisericii creştine. Aceea însă care îl distinge
pe Sfântul Ioan de toţi ceilalţi Părinţi, dascăli şi scriitori
ai Bisericii creştine, aceea care-l arată a fi de neîntrecut
şi în care n-a avut până acum egal pe nimeni, care-şi constituie
slava lui particulară, este calitatea de Hrisostom pe care
i-au acordat-o secolele de după dânsul.
Acesta este Sfântul Ioan din Constantinopol: un mesager
al poporului, o inimă mare, un împătimit al studiului Cărţii
(adică al Bibliei - n.n.) şi iubitor de semeni; un om care
părea să ştie intuitiv care erau nevoile oamenilor şi să
distingă adevărul de fals. A fost cu adevărat gură de aur,
a fost cel mai elocvent retor al Bisericii creştine, până
în ziua de astăzi. Creştinătatea întreagă, imediat după
încetarea lui din viaţă, l-a proclamat dascăl ecumenic,
cel mai mare luminător al lumii, stâlpul Bisericii, lumina
adevărului, trâmbiţa lui Hristos, prooroc şi vorbitor al
tainelor lui Dumnezeu, Theoforul Ioan, Hrisostomul Ioan,
voind prin aceasta a învedera marele lui talent oratoric.
(Articol de diac. drd. Liviu PETCU,
„Ziarul Lumina“/vineri, 13 noiembrie 2009)
