Începutul unui An nou este, de obicei, un prilej de bucurie, manifestată diferit, fiecare popor are calitățile și formulele specifice,  prin care sentimentul bucuriei se exteriorizează. Un An Nou înseamnă, pentru mulți, și faptul că a mai trecut o parte din viața noastră pământească, că timpul se scurge, fără să ne dăm seama, foarte repede, că dorința de a trăi mai mult devine mai puternică, că începutul înseamnă și privirea retrospectivă asupra celui care a trecut, în care am experimentat noi lucruri, evenimente, situații care ne-au marcat viața sau ne-au conștientizat cine suntem și spre ce ne îndreptăm. Ca și creștini, care știm că Dumnezeu este izvorul vieții și al nemuririi „că o mie de ani înaintea Lui sunt ca o zi” (Psalmul 89, 4 și II Petru 3, 8), timpul are o nouă perspectivă ce ne încurajează, fiindcă, în acest timp pământesc, câștigăm veșnicia și timpul fără final, sau le pierdem, totul depinzând de noi.

Din cele relatate din Sfintele Scripturi și din învățătura Bisericii, învățăm foarte clar că  Întruparea Mântuitorului a fost rânduită din veșnicie, și a fost pregătită pe căi tainice, în toată perioada care a precedat acest eveniment istoric, și care avea să aibă loc într-un moment determinant al devenirii istoriei. Mântuitorul, de altfel, Își începe învățătura Sa cu cuvintele „S-a împlinit vremea” (Marcu 1, 15), subliniind faptul că venirea Lui, printre oameni, s-a petrecut într-un moment dat, condiționat de coordonate bine definite. Pentru viziunea creștină a timpului, lumea și timpul, datorită căderii omului în păcat, s-au viciat. Dacă, înainte de Întrupare, timpul era privit dintr-o perspectivă negativă, deoarece acesta oglindea depărtarea omului de Dumnezeu, după Întruparea Mântuitorului, după Nașterea Lui, timpul a fost sfințit, căpătând o valoare și o plinătate deosebită. De altfel, Sfânta Scriptură așa începe: „că la început” (Facere 1, 1), deci a existat un început, în care Dumnezeu a creat toate, iar Sfântul Evanghelist Ioan spune că „la început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1). Întrucât Mântuitorul s-a întrupat și a suferit și s-a jertfit în timp, dăruindu-ne nouă astfel mântuirea, salvarea sufletului, rezultă că El a conferit timpului sens, iar clipei, o valoare inestimabilă. Pentru fiecare dintre noi este valabil acest adevăr deoarece noi ne mântuim, sau ne pierdem, în cuprinsul acestei clipe, care poate fi convertită în veșnicie. „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și acesta este fiul lui Avraam” (Luca 19, 9), va spune Mântuitorul lui Zaheu, sau tâlharului de pe cruce: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luca 23, 43).

Observăm cum acest adverb de timp capătă o valoare teologică, și, în același timp, un mesaj pentru fiecare creștin. De aceea, Sfântul Apostol Pavel explicând Taina Nașterii Mântuitorului, când a scris Epistola către Galateni, a spus că Dumnezeu, Mântuitorul, s-a întrupat „la plinirea vremii” (Galateni 4, 4). Deci timpul istoric a fost folosit pentru a evoca evenimentul Nașterii Domnului, unic și irepetabil în istorie, căci omenirea  a fost pregătită pe multiple planuri, căci toată desfășurarea istoriei, precum și evoluția diferitelor epoci, care au pregătit venirea Domnului, tind spre acest eveniment unic, menit să dea sens creației, să o restabilească în starea de puritate, anterioară căderii omului în păcat. De aceea formularea Sfântului Apostol Pavel „plinirea vremii” indică momentul în care experiența păcatului și a depărtării omului de Dumnezeu a atins apogeul, iar Dumnezeu a luat inițiativa, să vină, în chip smerit, către noi oamenii, pentru a ne ridica acolo de unde am căzut. Deci starea omenirii, înainte de venirea Mântuitorului, poate fi caracterizată ca o stare de tensiune, caracterizată prin dorinţa de a fi cu Dumnezeu, dar și momentele care au dus la depărtarea de Dumnezeu, așa cum Sfântul Arhidiacon Ştefan aduce, în rechizitorul formulat la adresa Sinedriului: „Voi pururea stați împotriva Duhului Sfânt, precum părinții voștri, așa și voi” (Faptele Apostolilor 7, 51). Observăm tensiunea, pe de o parte, de a se împotrivi rânduielii lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, dorința de a fi împreună și alături cu Dumnezeu.      

Deci valoarea timpului, în creștinism, este, după Întruparea Mântuitorului, valoarea mântuirii, pentru că salvarea și mântuirea noastră se fac în timp, iar timpul capătă un nou sens, odată cu Întruparea Mântuitorului. De altfel, când sărbătorim sărbătorile, sau le trăim, nu facem amintire a cele petrecute acum câteva secole, sau mii de ani, ci trăim Taina: „Astăzi este începutul mântuirii noastre, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Fecioarei se face. Astăzi vă binevestesc vouă bucurie mare. Căci vi s-a născut Mântuitor, în cetatea lui David” (Luca 2, 10-11). Deci cuvântul veșniciei devine prezent în viața noastră, a creștinilor, și Întruparea Domului apare, în fiecare an, la sărbătoarea Crăciunului, ca un nou început, un nou început pentru viața noastră, pentru sufletul nostru și pentru destinația noastră finală, care este cerul unde ne așteaptă Dumnezeu, cu îngerii Lui.

Timpul cel mai nostalgic, nevinovat, de care toți oamenii își aduc aminte, este timpul copilăriei. Scriitorii i-au acordat pagini întregi, elogiindu-l, fiind cea mai nevinovată perioadă din viața noastră. De altfel, Biserica a rânduit, la până la vârsta de șapte ani, copiii să fie împărtășiți fără spovedanie, socotindu-se a fi în starea harică a luminii Sfântului Botez. Perioada aceasta din anii când Mântuitorul era copil, în Nazaret, Sfântul Evanghelist Luca o prezintă, rezumativ, prin câteva cuvinte, arătând că timpul era cel care rezolva și împlinea momentul în care El trebuia să facă omenirii cunoscută taina Întrupării Sale, chemându-o la viață și nemurire: „Iar Iisus sporea cu înțelepciunea și cu vârsta, și cu harul la Dumnezeu și la oameni” (Luca 2, 52). Deci taina mântuirii noastre se lucrează și se împlinește într-un timp, într-un loc geografic și cu un scop precis.

Deci, încă din copilărie, într-o foarte scurtă rugăciune, omul este îndemnat: „Creștine, totdeauna lucrul tău, să-l începi cu Dumnezeu”. Orice lucru bun are un început, după cum și orice lucru rău, prima dată se săvârșește în minte, în rațiune și, după aceea, devine realitate a vieții. Deci orice început bun, este gândul cel bun, care are nevoie de ajutorul, de mila și de binecuvântarea lui Dumnezeu, căci nu putem începe nimic fără să fim inspirați și nu putem desăvârși nimic fără să fim ajutați de Dumnezeu. Ați văzut, în Sfintele Evanghelii, că Mântuitorul, adesea, când era întrebat de Apostoli, El se referea la clipa care o trăia: „încă nu s-a împlinit vremea”, sau „vremea Mea nu a sosit”. Deci, toate aceste clipe ale istoriei mântuirii neamului nostru omenesc, sunt repere, coordonate ale timpului, care, dacă sunt folosite pentru binele sufletului nostru, devin clipe binecuvântate, dacă sunt folosite pentru a pierde și irosi ceea ce este foarte important pentru noi, sunt clipe pierdute, pentru că nicio clipă nu se mai repetă. Fiecare etapă a vieții noastre își are cursul ei: copilăria, tinerețea, vârsta înaintată, și depinde de felul cum noi știm să le folosim. De altfel, tensiunea acesta, între poporul ales și Dumnezeu, izvorul vieții, a fost generată și menționată, în primul rând, în scrierile și în cuvântările profeților Vechiului Testament. Mesajul lor era unul foarte clar: de a se întoarce poporul, pentru că mai este timp: „Ascultă Israele! Ia aminte pământule, căci Domnul îți vorbește! Ce puteam să fac pentru voi, pentru via aceasta și nu am făcut?” (Ieremia 2, 12-13).

 Deci, în orice clipă a vieții, există posibilitatea întoarcerii, și începutul cel bun este cel în care am renunțat la egoismul din noi, la individualismul, care caracterizează, în mare parte, societatea timpului nostru, și lăsăm ca Dumnezeu să fi Cel care devine sensul vieții noaste, binecuvântarea și plinirea, sau săvârșirea timpului bun, pe care îl avem de împlinit. De altfel, în practica liturgică a Bisericii noastre, Sfântul Vasile cel Mare, a cărei Sfântă Liturghie o săvârșim, de zece ori pe an, în rugăciunea Anaforalei, chiar cere ca Dumnezeu să binecuvânteze cununa anului bunătății Sale: „Ca El să ni se arate nouă cu bogate îndurări, și cu timpuri bine întocmite și de folos, dăruind și pământului ploaie lină, spre rodire, și pe noi să ne păzească, fii ai luminii și ai zilei arătându-ne.” Căci timpul devine sfințit în momentul în care este chemată mila, ajutorul și binecuvântarea lui Dumnezeu.

Progresul tehnic, tot mai avansat, a creat multe facilități omului, însă, folosit fără rațiune, se întoarce împotriva lui. Astăzi computerul fascinează, rezolvă multe probleme, de nerezolvat în trecut, însă dă omului dependență, îl fac sclav propriilor sale lucruri. Este un paradox, cum omul a creat arme pentru a ucide pe alții, dar care, acum, se teme el de ele, neputând a le controla. Tehnicizarea a creat un om hibrid, bolnav, care se agită și mereu se află în lipsă de timp, deși ziua și noaptea stau la dispoziția lui, deși, pentru deplasare, are atâtea mijloace moderne, deși totul este rapid, lipsa de timp pentru el însuși, pentru sufletul său, au devenit cronice. Ca să nu vorbim și de cei care își irosesc și pierd timpul, fiecare clipă fiind pierdută, iar existența lor fiind nerezolvată, și, ca și cum nu ar fi fost.

Timpul pierdut, care a fost favorabil nouă, spre plinirea binelui, și l-am pierdut, sigur nu mai revine. Dar avem posibilitatea ca cel pe care încă îl avem la dispoziție, să îl folosim și să îl convertim, în așa fel, încât să întrecem ceea ce am pierdut odinioară. Desigur, starea aceasta de umilință, a firii umane, care este dispusă să accepte, mai ușor, nelucrarea, decât lucrarea, poate fi depășită prin voință, și, în al doilea rând, printr-o credință sinceră și profundă.

Vedeți, Mântuitorul vine în lume și se naște în condiții smerite, ia chipul unui Prunc, al unui copil, și arată, în Sfânta Evanghelie, că cine dorește să intre în Împărăția lui Dumnezeu, dacă nu se va întoarce, și nu va fi ca un prunc, nu va intra în ea. Deci, perioada copilăriei devine purtătoarea unei semnificații spirituale noi. Cei ce vor să intre în Împărăția lui Dumnezeu, trebuie să fie ca pruncii, adică să se gândească, nici un copil, nici un prunc, nu se gândește la dimensiunea timpului. Își numără anii, zilele, timpurile trecute și se gândește la clipa pe care o trăiește. De aceea, Mântuitorul dă exemplul unui copil nevinovat (Luca 18, 15-16) care este, pentru noi, reper pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu. Deci orice om, orice creștin, este chemat să folosească timpul în favoarea salvării sufletului lui. Timpul pierdut, sigur, nu se mai întoarce, dar avem șansa unică, de aceea S-a întrupat Mântuitorul, ca timpul, ce-l mai avem de trecut, să-l petrecem în pace, lucrând și făcând cele după voia Lui. De altfel în Ectenia cererilor Sfintei Liturghii cerem ca Dumnezeu să ne dea „ziua toată desăvârșită, în pace și fără de păcat”. Deci iată care este dimensiunea timpului, ca și creștin, de a-l folosi spre mântuirea noastră și a semenilor noștri.

Timpul care s-a scurs de la momentul căderii omului în păcat până la cel al venirii Domnului, este un timp de pregătire și menținere a conștiinței omenirii pe calea binelui. Mântuirea noastră se realizează treptat, în ziua când Domnul trimite, din cer, Sfintei Fecioare Vestea cea bună, anunțând omenirea că ea va naște un Mântuitor, Biserica cântă, vestind începutul mântuirii: „Astăzi, (care devine momentul ce a schimbat istoria lumii) este începutul mântuirii noastre, Fiul lui Dumnezeu fiu la Fecioarei se face și Gavriil darul îl binevestește”. Realizarea mântuirii noastre se face în timp, etapizat, treptat, pentru ca noi să vedem prezența lui Dumnezeu în istoria lumii, pregătindu-o pentru mântuirea ei. După ce Dumnezeu, odinioară, a grăit părinților noștri prin prooroci, în zilele cele din urmă ne-a grăit nouă prin Fiul (Evrei 1, 1-2).

Lucrurile cele bune, cu foarte multă osteneală și cu foarte multă lucrare, se împlinesc. În ultima carte a Noului Testament, în Apocalipsă, se scrie, în viziunea Sfântului Ioan, că a văzut un miel înjunghiat, ca de la întemeierea lumii, deci însăși creația s-a întemeiat pe jertfă. La momentul cercetării mai-marilor timpului de către Cel Nou-născut, răspunsul lui Irod a fost unul sângeros, pentru că și a temut domnia pământească, crezând că, printre cei, mulți, prunci nevinovați, se află și Mântuitorul, neștiind că, de fapt, el luptă împotriva lui însuşi. Sigur, cele bune, cu multă osteneală se împlinesc. De altfel, întreaga viață pământească a Mântuitorului a fost o jertfă nesfârșită, pentru că vedem, pe de o parte dorința celor care vroiau să Îl asculte, iar pe de altă parte, cei mai mulți, care Îl refuzau. Însă, în istoria pregătirii venirii Domnului sunt momente importante, care scot în evidență faptul că cele din Legea cea Veche se împlinesc în Legea cea Nouă. Astfel, Iosif este vândut de frații lui, și vedem aici o jertfă, iar în momentul când Iacob, părintele lor a murit, frații lui se temeau că Iosif se va răzbuna pe ei, însă el, în ultimul capitol al cărții, Facerea, spune așa: „răul pe care voi mi l-aţi făcut mie, Dumnezeu l-a întors în bine, pentru salvarea voastră și a neamului nostru”. Deci vedem că, chiar atunci când răul este prezent în viața noastră și cere sacrificiu, acest sacrificiu, de multe ori, revine în viața noastră ca o binecuvântare, și ca un semn prin care suntem salvați de la multe încercări. Așa privim noi, din perspectiva creștină, orice zi a martirului unui sfânt; s-a născut spre o viață nouă, spre Împărăția, cea fără de sfârșit, a lui Dumnezeu. De aceea, ziua martirului unui sfânt este ziua începutului unei noi vieți. Însăși viața Bisericii este un martiriu continuu, mereu atacată, mereu afectată de tot felul de acuzații făcute de oameni, care sunt uneletele celui rău. Însă Biserica triumfă, căci ea este cea care, deși mereu se jertfește, totdeauna aduce bucuria biruinței învierii, pentru că este condusă de Cel ce a biruit moartea și răutatea acestei lumi.

Timpurile pe care le trăim noi au intensitatea, valoarea și șansa de a fi cunoscute, privite, în adevărata lor valoare, și apreciate ca atare. Viața noastră se măsoară în ani, de la naștere până la plecarea din această lume. Anii, lunile, zilele, datorită faptului unei nespuse solicitări a noastre, trec mai repede ca oricând. Astronomia ne vorbește despre o scurtare a zilei solare, ar fi cu mai puțin de 24 de ore, sigur este că viața noastră este trecătoare, se scurge repede ca precum un pârâiaș, izvorând, aleargă spre un râu, iar, de acolo, spre mare, fără oprire. Începutul de an ar trebui să ne problematizeze pe toți, să ne responsabilizeze, trăim doar pentru lucruri finite, efemere, sau, totuși, este mult mai important să ne gândim la cele veșnice.

Pentru că există o tendinţă de a explica raţional şi tehnicizat totul, în Capitolul numit „Viaţă şi credinţă” care definesc identitatea unui creştin, minunea e o realitate, pe care o trăim toți, la fiecare pas. Cei care au credinţă puternică trăiesc cu adevărat minunea. Sunt oameni care, prin rugăciune, se vindecă de boli incurabile, scapă din încercări prin rugăciune şi credință. Iar Ortodoxia, dreapta credinţă, şi învăţătura Bisericii noastre, niciodată nu a raţionalizat Taina şi minunea, pentru că orice minune ce se explică, nu mai este minune, este un fenomen științific, care este explicat si pătruns de gândirea omului. Există acest pericol pentru că mass-media în general, şi lumea îndepărtată de Dumnezeu, în special, e cea care raţionalizează şi caută să explice fapte şi lucruri, care nu pot fi explicate. Numai în domeniul medical, câte boli sunt, a căror provenienţă nu se știe, deşi ele există de sute de ani, și totuși, aceste suferinţe sunt vindecabile în mod inexplicabil, și ele sunt cele ce dau mărturie de prezența lui Dumnezeu în viața unui bolnav, care, prin credință și rugăciune, capătă vindecare. De aceea m-am gândit, atunci când am scris, că Taina Întrupării Mântuitorului,  oricât de mult am încerca noi să o înțelegem, ea rămâne cea mai mare taină, pentru că, așa după cum cei doi Evangheliști, Matei și Luca, au descris în cuvinte sobre, n-au încercat să pătrundă ceea ce nu poate fi pătruns, şi n-au încercat să aducă oceanul pe malul mării, pentru că nu poate fi împlinit acest lucru. De aceea, în învăţătura şi teologia Bisericii noastre vorbim de taina cea minunată și mare și de minunea ce s-a întâmplat și se întâmplă, și de faptul că Dumnezeu este prezent, prin lucrarea Sfântului Duh, în viața noastră și acolo unde este El, acolo se biruiesc legile firii și regulile creației, dar nu sunt anihilate, ci sfințite, și capătă un nou sens. Mântuitorul se folosește de trup feciorelnic pentru a veni în lume, dar biruiește cele ale firii, se folosește de acest pământ, în mijlocul căruia săvârșește mântuirea noastră, și totuși nu are nimic în comun cu pământul. Se folosește de cele ale creației nu pentru a le distruge ci pentru a le reda starea cea dintâi. Așa înțelegem noi vindecările săvârșite de Mântuitorul și toate cele scrise în Sfânta Evanghelie, ca fiind o restaurare a întregii creații, care era distrusă și foarte asuprită de urmările și consecințele păcatului și a firii umane, destul de decăzută.

Anul care s-a încheiat a fost o binecuvântare, sau un blestem, depinde de noi, de felul cum am știut să prețuim timpul și ce am săvârșit noi pentru sufletele noastre. Anul care începe este un nou început, pe care-L dorim cu binecuvântarea lui Dumnezeu, ca El să fie pururi prezent în propria noastră viață.

Decizia cea bună se ia întotdeauna când este cerut ajutorul lui Dumnezeu, în orice clipă. De aceea Biserica a rânduit, încă din momentul în care ne-am ridicat din pat, să începem ziua cu binecuvântarea rugăciunii și cu cererea, pe care trebuie să I-o adresăm lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur, în comentariul Evangheliei după Matei, a spus că Dumnezeu chiar se supără când noi nu cerem nimic de la El. Nu pentru că nu știe că avem nevoie de ele, ci vrea să vadă că recunoaștem prezența și mila Lui în viața noastră. Fără El nu putem face nimic, pentru că El ne-a creat și are grijă de noi, dar orice decizie crucială a vieții și orice hotărâre, care trebuie să o luăm noi înșine, o putem avea spre folosul nostru și a celorlalți din jurul nostru, dacă cerem mila, ajutorul și binecuvântarea lui Dumnezeu. Chiar Mântuitorul a spus că „fără Mine nu puteți face nimic”, deci El este izvorul vieții noastre, sensul vieții, bucuria și mântuirea noastră. Deci orice ajutor, orice milă, nu poate fi niciodată egalată cu cea care vine de la Dumnezeu, mângâierea sufletelor și puterea noastră, prin care biruim toate încercările vieții.

Numărătoarea anilor este un lucru uman, deci oamenii au împărțit timpul și l-au măsurat în ani. În viața de dincolo, clipa veșniciei este un prezent continuu, deci în momentul când am părăsit această lume ieșim în afara timpului și trăim veșnicia, prezentul continuu. Când Mântuitorul i-a spus tâlharului „Astăzi vei fi cu Mine în rai”, pentru acela a început veșnicia. Deci în viața de dincolo, vom fi împreună cu Dumnezeu și cu sfinții și cu îngerii Lui, vom depăși cele ale timpului, creația se află în timp și timpul este cel care face ca noi să trecem prin el. Dar Dumnezeu este în afara timpului, și cei care se vor învrednici de viața cea veșnică, vor fi asemenea Lui. Mântuitorul a spus, înainte de patimi, că „Slava pe care Tu Mi-ai dat-o Mie, le-am dat-o lor, ca lumea să vadă și să creadă că Tu M-ai trimis”. Deci mărirea dumnezeirii se descoperă în timp, totuși Mântuitorul părăsește acestă lume, iar când Apostolii L-au întrebat dacă El va reașeza împărăția lui Israel, El a spus că: „nu este al vostru a ști anii sau vremurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânire”, și noi, pe acest pământ, suntem pelerini, ne pregătim pentru viața cea veșnică. Dar, în acest timp, cât îl avem, în acest scurt timp, realizăm cele de care ne vom bucura în veșnicie. Începutul timpului și sfârșitul lui, de fapt, este pentru noi, începutul nașterii călătoriei și al sfârșitului acestei călătorii, pe acest pământ.