Nume

Mănăstirea Bogdănița (obște de călugări)

Stareț (duhovnic)

Arhimandrit Timotei Condurache

Date de contact

Nr. telefon: 0763620687

Hram

„Sfântul Ierarh Nicolae” și „Sfântul Mare Mucenic Pantelimon”

Adresă/Localizare

Așezământul monahal este situat la 35 de kilometri de municipiul Bârlad, într-un mic defileu, străjuit de o parte și de alta de dealuri împădurite, specifice colinelor Tutovei.

Mănăstirea și-a primit numele de la un pârâu, numit Bogdăniţa, al cărui izvor se găsește la aproximativ 3 kilometri distanță de vatra monahală. Potrivit legendei locale, această denumire (preluată după anul 1864 și de localitatea pe raza căreia se află așezământul monahal) își are obârșia în prezența pe aceste locuri a voievodului moldovean Bogdan al II-lea care, în anul 1450, înaintea unei confruntări armate cu polonezii lângă Vaslui, și-a așezat tabăra de luptă pe unul dintre dealurile aflate în apropierea locului de unde izvorăşte pârâul.

Istoric

Deși unii istorici presupun existenţa unui lăcaș monahal pe aceste locuri încă din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, documentele atestă că începuturile Mănăstirii Bogdănița datează din anul 1748. Astfel, întemeietorii acestui schit sunt considerați Toader și Ioniță Bole, urmașii lui Andrei Bole, oameni înstăriți și evlavioși din părțile locului, care au înălțat pe valea pârâului Bogdănița un mic așezământ monahal, închinat Sfântului Ierarh Nicolae. Acestora li se vor adăuga de-a lungul timpului și alți ctitori dintre răzeșii din zonă, majoritatea rude ale familiei Bole. Între aceștia, amintim pe Dumitrache Bole, Vasilache Bole, Ștefan Săvăscu, Vasile Bahluianul cu nepoții săi, Trochin și Ion, fiii lui Grigoraș Săvăscu. Pe la anul 1776, postelnicul Toader Cuza înzestrează schitul cu o suprafață importantă de pământ, parte a zestrei primite de mama sa, Simina, de la tatăl ei, vătaful Gheuca. De asemenea, mai mulți clerici din localitățile învecinate se vor implica în dezvoltarea schitului, oferind ca danii părți însemnate din moșiile lor, dintre care remarcăm preoții Păladi Săcară și Ștefan, ierodiaconul Miron și diaconul Ursu.

Trebuie remarcat faptul că o parte dintre primii ctitori vor îmbrățișa viața monahală, devenind viețuitori ai așezământului monastic întemeiat de ei. Dintre cei care se nevoiau la Schitul Bogdănița în preajma anului 1766 (așa precum reiese din documentele vremii) menționăm pe Aftanasie (Andrei) Bole, Veniamin (Vasilachi) Bole, Calistru Bole, Vasile Bole, iar ca preot slujitor pe Miron Beșleagă, ginerele lui Andrei Bole.

În ciuda faptului că mănăstirea era considerată a fi una ,,de familie”, încă de la început au apărut nenumărate conflicte între ctitori, pricinuite de neînțelegeri mai mari sau mai mici, legate fie de unele abuzuri ale celor care conduceau așezământul monahal, fie de imixtiuni ale ctitorilor răzeși în administrarea acestuia. Majoritatea reclamațiilor erau adresate Episcopului de Roman, de care aparținea schitul, dar au fost situații când nemulțumirile celor în cauză (Ion Bostacă, Merăuță Parfeni și alți membri ai familiei lor) au ajuns până la domnitorul Matei Ghica (1753-1756).

În secolul al XIX-lea, așezământul monahal de la Bogdănița, în pofida greutăților specifice contextului politic nefavorabil, va cunoaște o perioadă de reviriment duhovnicesc și de dezvoltare administrativă. Trebuie menționat că, vreme de aproape un secol, schitul a fost locuit de călugări, însă, după unele documente istorice, începând cu anul 1835, vor fi aduse aici călugărițe, care vor fi îndrumate până în 1843 de nacealnicul Ioan, om blând, gospodar desăvârșit și bun chivernisitor al celor sfinte.

Numărul călugărițelor va spori an de an, între membrii comunității monahale regăsindu-se acum și persoane de alte naționalități (cum ar fi rusă, sârbă, greacă), fapt întâlnit și la alte mănăstiri din zonă. Trebuie amintit faptul că, între conducătorii sfântului lăcaș din secolul XIX, se disting doi stareți: ieroschimonahul Ioan (1813-1843) și monahia Asinefta Dabija (1859-1875), care vor păstra nealterate rânduielile vieții monahale, asigurând obștilor un climat de liniște, pace și bună înțelegere.

În timpul stareței Elefteria (1843-1845) se va pune temelia unei noi biserici din piatră și cărămidă, cu dimensiuni impresionante pentru acele timpuri, care va păstra hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” preluat de la vechea bisericuță de lemn. Cu eforturi uriașe din partea obștii și a unor ctitori din ținutul Tutovei (între care se va evidenția Constantin Stati, un mic boier cu rădăcini grecești, devenit ulterior călugăr cu numele Efrem), sfântul lăcaș va fi sfințit la data de 8 noiembrie 1847. Surprinzător este faptul că, la momentul sfințirii, figurează ca nacealnic Veniamin, starețul de la Schitul Cârțibași, numit temporar administrator la Bogdănița.

În anul 1859, în timpul conducerii administrative a monahiei Asinefta Dabija, în obștea schitului de la Bogdănița viețuiau treizeci și două de monahii, probabil cel mai mare număr de nevoitori în acest așezământ la un anumit moment, majoritatea de naționalitate română, printre acestea existând însă și călugărițe provenite din Serbia, Grecia și Bulgaria. Ele locuiau atât în case proprii, cât și în chiliile care aparțineau mănăstirii. Jumătate dintre ele erau trecute de vârsta de 50 de ani, multe fiind bolnave și neputincioase.

Nu lipsit de importanță este faptul că, în ciuda vieții de sine în care obștea își ducea existența zilnică, viața duhovnicească a mănăstirii era vie, dinamică. Regulile monahismului răsăritean, adaptate la realitatea românească a secolului al XIX-lea, erau păstrate cu sfințenie. Astfel, întreaga comunitate participa cu regularitate la programul liturgic al mănăstirii, îndeplinea ascultări care țineau de îngrijirea sfântului lăcaș sau activități sezoniere din gospodăria mănăstirii, și se preocupa, în egală măsură, de îmbunătățirea cântării la strană sau de povățuirea novicelor.

Un moment de răscruce pentru întreaga obște îl va constitui actul oficial, emis la data de 3 septembrie 1860 de Ministerul Cultelor, sub conducerea interimară a prim-ministrului Mihail Kogălniceanu, prin care mai multe schituri din zona Tutovei erau desființate, între acestea numărându-se și cel de la Bogdănița. Acesta va fi începutul declinului acestui așezământ monahal, pentru o perioadă de aproape o sută cincizeci de ani.

Din această cauză, mai multe viețuitoare vor lua drumul pribegiei, fiind transferate la Mănăstirea Adam sau în alte așezăminte. Totuși locul nu va rămâne pustiu, întrucât stareța Asinefta Dabija, alături de un grup de călugărițe, înfruntând mari lipsuri materiale și nedreptăți ale noului administrator impus de stat, în persoana lui Costachi Tane, va reuși să ducă mai departe viața monahală până la 1875, an în care schitul va deveni biserică de parohie.

Timp de peste o sută de ani, în biserica Schitului Bogdănița vor sluji mai mulți preoți de mir, între care se va distinge Andrei Giurcanu, cel care va întocmi și o monografie a acestui așezământ. Din păcate, sfântul lăcaș va ajunge o ruină, fiind afectat de-a lungul timpului atât de incendiul din 1928, cât și de cutremurele din 1940 și 1977.

Schitul Bogdănița va reveni în atenția autorităților locale și bisericești, odată cu reînființarea Eparhiei Hușilor, în anul 1996. Astfel, prin decizia 1999 din 29 decembrie 1999, Preasfințitul Părinte Ioachim Mareș, Episcopul Hușilor, dorind revigorarea vieții monahale din ținuturile vasluiene, va aproba reînființarea Mănăstirii Bogdănița cu obște de călugări, ca urmare a demersurilor întreprinse de protopopul Bârladului, Petru Tufaru, și de cei dintâi viețuitori, Cornel Beraru și Cătălin Moraru, fiu al satului.

În toamna anului 2003, stareț al mănăstirii va fi numit protosinghelul Antonie Atodiresei, fost viețuitor al Schitului „Icoana” din județul Neamț, monah cu o bogată activitate pastorală și administrativă desfășurată în așezămintele monahale din județele Suceava și Bacău. Acesta va deveni sufletul acestui așezământ și, în ciuda neputințelor trupești și a bolii care-i va grăbi sfârșitul la vârsta de numai 46 de ani, va reuși să repună pe harta duhovnicească a Eparhiei Hușilor, la umbra ruinelor vechii biserici, o vatră de credință și lumină.

Descrierea principalelor edificii

Ansamblul monastic de la Bogdănița cuprinde, pe lângă vestigiile edificiului ridicat la mijlocul secolului al XIX-lea, o biserică închinată Sfinților Nicolae și Pantelimon, un corp de chilii, o frumoasă gospodărie și o clopotniță cu două nivele, de curând începută.

Primul edificiu finalizat a fost corpul de chilii, zidit între anii 2007 și 2008, care cuprinde patru camere de locuit pentru viețuitorii sfântului lăcaș, bucătărie, trapeză și alte anexe. De curând, în holul de la intrare al acestei clădiri, a fost amenajat un mic muzeu, în care au fost expuse câteva icoane provenite din biserica veche a mănăstirii, iar în partea de sud, într-un mic vestibul, a fost improvizat un paraclis de iarnă.

Biserica principală a mănăstirii, care amintește prin arhitectură de stilul bucovinean, a fost ridicată între anii 2004 și 2008 cu sprijinul credincioșilor din întreaga Moldovă. De dimensiuni medii (L=20 m; l=6m; h=20 m), aceasta are plan specific edificiilor ortodoxe, împărțit în naos, pronaos și altar, precedate, la intrare, de un pridvor închis, loc în care obștea mănăstirii a improvizat un mic pangar.

La interior, lăcașul de cult este împodobit cu pictură bizantină, executată în perioada 2008-2009 de zugravii bisericești Niculina și Florin Prina din Slatina, județul Olt. Catapeteasma și stranele, sculptate în lemn de tei de echipa meșterului Vasile Salomeea din Onești, completează în mod armonios frumusețea edificiului bisericesc. Pictura și mobilierul au fost donaţii ale Preacuviosului Părinte Arhimandrit Epifanie Bulancea, duhovnicul Mănăstirii „Măgura Ocnei” din județul Bacău, care s-a implicat mult în refacerea acestui așezământ.

Sfințirea bisericii s-a săvârșit la 27 iulie 2019, în ziua prăznuirii Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, devenit cu acest prilej al doilea ocrotitor al sfântului lăcaș, de Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, înconjurat de un numeros sobor de preoți și diaconi, în prezența bunilor creștini veniți din satele învecinate, precum și pelerini sosiți din întreaga Moldovă. Cu acest prilej, ieromonahul Calinic Moraru, unul din primii viețuitori ai Bogdăniței după redeschiderea ei, va fi ridicat la rang de protosinghel, ca răsplată a efortului depus la rezidirea așezământului monahal.

Obștea actuală

După trecerea la cele veșnice a starețului Antonie Atodiresei, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, numește la conducerea Mănăstirii Bogdănița pe arhimandritul Timotei Condurache, slujitor la Catedrala Episcopală, prin decizia cu numărul 14 din 14 ianuarie 2019, considerând că experiența acumulată îl va ajuta să continue lucrările de înfrumusețare a sfântului lăcaș și de întemeiere a unei obști în duhul evlaviei și al râvnei față de cele sfinte.

La Mănăstirea Bogdănița, locul în care cântările psaltice, meșteșugit armonizate de cei doi slujitori ai sfântului lăcaș, răscolesc în suflet dorul după veșnicie, sunt așteptați toți cei care însetează de liniștea primordială a existenței, de duhul rugăciunii isihaste și, mai ales, de roua cuvintelor duhovnicești, pline de sens și lumină. De aici, fiecare poate pleca acasă cu o lecție de viață rar întâlnită astăzi: din ruină, prin răbdare și credință, pot renaște locuri dătătoare de speranță, bucurie și frumusețe nepieritoare.

 

Extras din: Tinda Raiului - Mănăstiri și schituri din ținutul Vasluiului, Album tipărit cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, Editura Horeb, 2020.