Duminică, 21 aprilie, 2024, Părintele Episcop Ignatie a săvârșit Sfânta Liturghie în Parohia Zizinca, Protopopiatul Vaslui. Cu acest prilej, Ierarhul Hușilor l-a hirotonit pe noul paroh al acestei comunități.

Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele protopop Adrian Chirvasă.

În cuvântul adresat celor prezenți, Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie a vorbit despre modul în care este înțeleasă, în mod autentic creștin, în Biserică, autoritatea:

«Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?» (Marcu 10, 37-38)

În Duminica a V-a din Postul Mare, Biserica ne pune spre reflecţie textul evanghelic în care ne este relatată solicitarea pe care au făcut-o Domnului Hristos doi dintre ucenicii Lui – Iacov cel Mare și Ioan Evanghelistul. Aceștia se apropie de Hristos și Îl roagă să le împlinească o dorinţă, anume ca fiecare dintre ei să ocupe un loc privilegiat întru slava lui Hristos, adică unul să fie poziţionat de-a dreapta și altul de-a stânga Lui. 

În faţa unei asemenea solicitări, Hristos le răspunde printr-o constatare: „Voi nu știţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul pe care îl beau Eu – paharul suferinţei și al jertfei?”. În acest cuvânt al Domnului Hristos este cuprinsă realitatea că adevărata întâietate în Biserică este slujirea îngemănată cu starea de jertfă.

De altfel, Însuși Domnul le spune: „Dacă împăraţii pământului își exercită puterea (autoritatea) prin forţă, voi să nu faceţi lucrul acesta! Cel care vrea să fie întâiul, să fie sluga (slujitorul) tuturor”.

Domnul Hristos schimbă paradigma modului de a ne dori să ocupăm locurile cele dintâi, adică – cel care vrea să fie întâiul, să fie cel mai smerit, să fie slujitorul tuturor, să-și exercite autoritatea prin slujire și prin iubire.

În Biserică, adevărata autoritate decurge din iubire și multă slujire. Nu au ce căuta ambiţiile, nici puterea, nici dorinţa de a domina sau de a stăpâni pe cineva, dimpotrivă – cel care vrea să fie întâiul, să se smerească cel mai mult și să se îmbrace în haina slujirii celuilalt. Unde este slujire, acolo este iubire, și unde este iubire, este slujire. Acest lucru ni-l scoate în evidenţă Domnul Hristos.

Nimeni nu poate să-și aleagă partea pe care o dorește, ca o consecinţă a ambiţiilor sau a orgoliului sale. 

În mod paradoxal, cu cât dorim să devenim celebri, în centrul atenţiei, iar reflectoarele audienţei sau ale impactului public să fie asupra noastră, cu atât vom fi aruncaţi în zona anonimatului.

În Biserică nu ar trebui să fie așa, ci ar trebui să fie un duh de slujire și de multă smerenie. Dar nu reușim nici noi – slujitorii – ci, de multe ori, ne împăunăm și ne comportăm cu multă aroganţă faţă de credincioși. Dar nu ar trebui să facem astfel, pentru că Hristos nu s-a comportat cu aroganţă faţă de nimeni. 

Atunci când ești în fruntea credincioșilor, există, inevitabil, tentaţia de a stăpâni - pe care au avut-o și apostolii din pasajul evanghelic – ambiţia puterii.

Şi noi greșim, nu numai în politică, unde e putere. Sunt puţini politicieni care știu, cu adevărat, ce înseamnă slujire. Nu vreau să generalizez, dar de multe ori este vorba de putere, de ambiţie și de dorinţa de a-l dărâma pe celălalt. Veţi vedea acestea în campania electorală – acolo veţi vedea calitatea fiecăruia dintre cei care candidează – cât să-l dărâme mai mult pe celălalt.

Desigur, aceasta este democraţia – inevitabil scoţi în evidenţă ceea ce ai făcut, dar nu dărâmându-l sau desființându-l cu orice preţ pe celălalt, inventând lucruri la care bietul om nici nu s-a gândit.

Preasfinția Sa a arătat care sunt calitățile ce îi caracterizează pe cei ce stau de-a dreapta și de-a stânga Mântuitorului:

Tradiţia iconografică a Bisericii noastre ne spune cine este, cu adevărat, de-a dreapta și de-a stânga lui Hristos. Am în vedere icoana numită, atât de sugestiv, Deisis, care înseamnă implorare (cerere cu fervoare). 

În această icoană, Domnul Hristos este încadrat, de o parte și de alta, de Maica Domnului – de-a dreapta – și de Sfântul Ioan Botezătorul – de-a stânga. Sunt cei care s-au evidenţiat cel mai mult prin virtutea smereniei.

Maica Domnului a trăit într-un anonimat. Nu avem foarte multe detalii biografice despre ea, pentru că ea și-a identificat viaţa cu a lui Hristos, și nu era nevoie să fie ceva distinct de El.

Sfântul Ioan Botezătorul a trăit într-o smerenie autentică. Când L-a văzut pe Domnul, a rostit un cuvânt de o măreţie și de o bogăţie spirituală extraordinară: «El trebuie să crească, iar eu să mă micșorez» – adică: „nu mă pun pe mine în evidenţă, nu-mi scot la iveală statutul sau aprecierea de care mă bucur în faţa contemporanilor mei, ci trebuie să-L las pe Hristos să transpară, prin tot ceea ce gândesc, vorbesc și săvârșesc”.

Istoria în care lucrează Dumnezeu le dă implicit un răspuns celor doi ucenici, Iacov și Ioan: nu este al nostru a alege sau a alerga după privilegii care au îndărătul lor ambiţii omenești, ci este al lui Dumnezeu și al omului care se smerește.

Oamenii orgolioși, plini de sine, nu vor intra în posteritatea istoriei, ci se vor pierde în negurile ei. Doar cei smeriţi, care caută să fie slujitori și plini de iubire faţă de semenii lor, se vor bucura și de amintirea lor în posteritate.

De asemenea, Ierarhul Hușilor a vorbit despre ispita puterii și a dominării celorlalți:

Hristos ne învaţă – întâi pe noi, slujitorii Bisericii – că orice tentativă sau ispită de a domina  sau de a ne îmbăta cu puterea, este în deplină disonanţă cu ceea ce El ne învaţă, într-un derapaj total și radical faţă de modelul despre care ne vorbește Însuși Domnul, adică despre Sine Însuși, ca Cel care a venit în lumea aceasta nu ca să stăpânească, nici să I se slujească, ci ca El să slujească tuturor.

Una dintre marile minuni ale relaţiilor dintre oameni este slujirea celuilalt, cu dăruire, cu smerenie și cu foarte multă abnegaţie. Acest lucru îl cere și Hristos apostolilor Săi.

Înșiși apostolii, care stăteau în preajma lui Hristos, au fost tentaţi de acest narcotic al puterii. Ei sunt corectaţi pentru o asemenea atitudine, fiind puși în faţa adevărului că nu este nevoie să ceară nimic privilegiat, ci doar să slujească – care este cea mai mare binecuvântare și cel mai frumos privilegiu.

Din păcate, când vedem oameni care se dedică celorlalţi și îi slujesc cu întreaga fiinţă, noi distorsionăm, din răutate, o asemenea atitudine, acuzându-i că sunt ipocriţi și că o fac din dorinţa de a fi aclamaţi public sau din dorinţa de a acumula capital de imagine.

Este ceva similar ca în situaţia în care admirăm pe cineva, la modul sincer, și suntem suspectaţi de lingușeală. Probabil că ne-am săturat și avem o anumită „alergie” la tot ceea ce ţine de cultul personalităţii, care era un fel de ADN al regimului comunist, iar astăzi, când admirăm pe cineva, suntem suspectaţi ca fiind lingușitori, și astfel dispare admiraţia.

La fel, când cineva este smerit și are duhul de slujire la modul sincer, autentic, încercăm să-l boicotăm și să-l învinovăţim de lucruri pe care nici măcar nu le gândește. Exact la fel a fost acuzat și Domnul Hristos de către cărturari și farisei, ca fiind nesincer și că umblă după mărire, după slava lumii acesteia.

Este nevoie de foarte mult echilibru, de foarte mult discernământ, și de capacitatea de a citi sufletul celui de lângă noi – să-l vedem exact în desfășurarea pe care o are și care este coerentă cu structura și cu modul său de a vedea lucrurile, și atunci nu vom greși. 

Nu vom face confuzie între cel care este smerit cu adevărat și cel care este ipocrit și doar mimează această virtute. Nu vom face confuzie între ceea ce înseamnă să slujești cu adevărat și ispita populismului. Nu vom face confuzie nici între a admira pe cineva și păcatul urât al lingușelii (într-un mod mai plastic – al celui care vrea să ne ia și scamele pe care nu le avem pe haine).

În concluzie, pasajul evanghelic ne învaţă că ambiţia, dorinţa de mărire, dorinţa de a stăpâni, de a ne exercita cu orice preţ autoritatea, zdrobindu-i pe cei din jurul nostru și în detrimentul lor, este un păcat foarte mare. Asemenea oameni sunt toxici pentru societate, așa cum au fost toţi dictatorii, în decursul umanităţii – păcatul lor a constat în faptul că ei se considerau stăpâni, inclusiv pe vieţile celor din jurul lor.

Hristos ne dă alternativa și remediul pentru o asemenea atitudine păcătoasă – slujirea cu multă iubire și dăruire, a celor din jurul nostru. Conţinutul relaţiilor noastre trebuie să fie marcat de aceste două componente – slujire și foarte multă iubire.

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru preot pe diaconul Daniel Arsene, pe seama Parohiei Zizinca, iar la finalul slujbei l-a instalat ca paroh al acestei comunități, oferindu-i Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și cheile lăcașului de cult.

Tot în această zi, Ierarhul Hușilor a sfințit casa de prăznuire a Parohiei Deleni I, aflată în vecinătatea localității Zizinca, și a oferit distincții de vrednicie celor care au susținut efortul edilitar depus de părintele paroh Ștefan Nagâț.